*
Lansat la scurt timp după înfrângerea Germaniei în Primul Război Mondial și într-un context politic și economic de-a dreptul furtunos, Carmen (1918) o are în rolul principal pe Pola Negri, una dintre marile vedete ale cinematografiei europene a perioadei, propulsată mai ales de colaborările ei repetate cu Ernst Lubitsch. Adaptare a nuvelei omonime scrise de Prosper Mérimée și a faimoase opere compuse de Georges Bizet, filmul se înscrie printre ecranizările notabile ale acestora, alături de Carmen Jones (SUA 1954, Otto Preminger), Prenom: Carmen (Franța 1983, Jean-Luc Godard) sau Carmen (Spania 1983, Carlos Saura). De altfel, în era mută a cinematografiei, rolul foarte independentei protagoniste de etnie romă a fost printre cele mai căutate de actrițele ambițioase, fiind realizate, începând cu 1913, o serie de adaptări deopotrivă în SUA și în Europa - printre ele, una (din 1915) cu Geraldine Farrar și regizată de Cecil B. DeMille - cineast cu care Lubitsch a fost adesea comparat înainte de relocarea sa la Hollywood - și două (în 1915 și 1927) regizate de Raoul Walsh, prima cu Theda Bara, iar cealaltă cu Dolores del Rio în rolul lui Carmen.Versiunea lui Lubitsch și a Polei Negri se conformează, în linii mari, traiectoriei de vampă a personajului originar (considerat de unii istorici prototipul femeii fatale în literatura mondială), urmărind efectele pe care libertatea interioară și capriciile femeii le au asupra unui soldat spaniol înnebunit de amor și care nu acceptă sub niciun chip că iubirea poate lua forme multiple, iar nu doar pe aceea a monogamiei. Carmen poate părea că se joacă cu inimile bărbaților, însă îi iubește fierbinte și sincer inițial, dar când pasiunea se estompează nu ezită să treacă la o nouă aventură. În plus, e obișnuită să se folosească de atuurile sale și în scopuri ilicite, pentru a susține o bandă de bandiți locali, însă nu amestecă niciodată chestiunile personale și cele de afaceri. Or, pentru un bărbat precum Don José, comportamentul acesta libertin și nonșalant pare să nu se înscrie deloc în viziunea despre ce ar trebui să facă și să-și permită o femeie în societate, macismul lui rănit găsindu-și remediu doar în anihilarea vitalității nepotolite a acesteia.
Primul film american al lui Lubitsch, Rosita (1923) prezintă foarte multe similitudini cu Carmen. E construit tot în jurul unei protagoniste independente, interpretate de Mary Pickford, cea mai puternică femeie din Hollywoodul perioadei, o actriță aflată în căutarea unei reconfigurări mature a personei ei creative, după zeci de apariții de mare succes în roluri de puștoaică. Deși Rosita ajunge să fie curtată de un rege, iar nu de un simplu soldat, mediul ei de proveniență e la fel de sărac și de promiscuu precum al celeilalte femei, iar profesia ei principală e tot de artistă - Carmen e dansatoare, iar Rosita cântăreață. Acțiunea filmului se petrece în același oraș spaniol - Sevilla -, supus procesului lubitschian de transformare într-un tărâm de basm, deopotrivă exotic și familiar. Iar comportamentul protagonistelor e la fel de sălbatic și de liber în ambele producții, cu diferența majoră că Rosita ajunge să câștige respectabilitate și să se supună normelor de comportament nu atât prin accederea la un statut social superior, ci prin trăirea plenară a iubirii autentice, pe când pe Carmen tocmai această inadaptare o transformă în țintă a bărbatului îndrăgostit obsesiv de ea.
Sunt sugestive aceste modificări ale datelor protagonistelor, altfel în bună măsură construite pe coordonate similare, pentru cele două cinematografii în cadrul cărora a activat Lubitsch, primul având până la un punct certe legături cu tradiția filmelor cu dive italiene, dar îndepărtându-se de ele prin refuzul capitulării în fața iubirii uniformizante, iar al doilea edulcorând pe parcurs - după modelul hollywoodian dezirabil - asperitățile prea pronunțate ale comportamentului Rositei. Deși, până la urmă, ambele femei sunt forțate de narațiune să se conformeze, într-un fel sau altul, regulilor sociale impuse lor din exterior, expresia forței și independenței lor ia forme dintre cele mai brute și rebele: ele sunt agenții activi ai filmelor, în permanență în controlul situațiilor și declanșatoare ale tuturor acțiunilor bărbaților din jur.
Mizanscena lui Lubitsch preia, de asemenea, anumite elemente de la un film la celălalt - de la construcția de basm a orașului spaniol, la detalii exterioare și interioare de scenografie și de redare a mulțimilor prin numeroase arcade și porticuri ce le potențează expresivitatea. Însă Carmen e mai brut și mai direct la nivelul decupajului și al stilului de joc al Polei Negri, acompaniind parcă traiectoria intransigentă a protagonistei, în timp ce Rosita e scăldat în permanență într-o lumină blândă și e marcat de o îmbinare de registre, comicul având rolul de a îmblânzi și relativiza excentricitatea inițială a protagonistei.
Dincolo de toate aceste considerente și de calitatea remarcabilă a filmelor, pentru un cinefil contemporan ar trebui să constituie un eveniment revederea (rarisimă în România) pe marele ecran a două dintre marile staruri feminine ale perioadei în două dintre rolurile lor esențiale. Această întâlnire va fi cu atât mai specială cu cât, până nu demult, atât Carmen, cât și Rosita erau disponibile doar în copii nerestaurate, cu imagini încețoșate de trecerea vremii și în versiuni scurtate de cenzură.
(vizual realizat de Vlad Cocieru)