Aşadar, Capote (Philip Seymour Hoffman) pleacă în reportaj împreună cu asistenta lui, Harper Lee (Catherine Keener). Cetăţenilor din Kansas le trebuie ceva timp pentru a se obişnui cu el - în primul rînd din cauza vocii. Şi mie mi-a luat ceva timp ca să mă obişnuiesc cu noua voce a lui Hoffman. Pur şi simplu n-am mai auzit aşa ceva. "Citisem undeva că vocea lui Capote e subţire şi înaltă, dar nimic nu mă pregătise pentru psalmodia asta tremurătoare şi astmatică, amestec de Noël Coward şi Lillian Carter". Descrierea îi aparţine lui Martin Amis, care în acelaşi profil (din 1978) mai nota că, în pronunţia lui Capote, understand devine inner-stain (pată lăuntrică), iar White House devine wide-ass (cur lat). Hoffman e un maestru al efectelor vocale (oricît m-aş spăla în urechi, nu pot să scap de amintirea rostirii scîrboase, grohăit-insinuante, pe care personajul său din The Talented Mr. Ripley o dădea întrebării: "Cum merge voyeurismul, Tom?") şi sunetele pe care le produce în Capote (cuvinte care dau din coadă ca pudelii unei babe, cuvinte care se sting ca nişte vrăbii în ger) sînt un motiv suficient de a cumpăra bilet.
Iniţial, virtuozitatea asta de suprafaţă poate părea prea copleşitoare - te întrebi dacă o interpretare atît de pirotehnică va putea să se dezvolte în profunzime, dacă Hoffman va putea să unească toate efectele astea într-o concepţie solidă, consistent-credibilă, despre Capote: cum o să te convingă că un tip atît de fandosit a putut să cîştige încrederea a doi ţărani sociopaţi? Dar apoi începi să înţelegi: Amis a mai spus că, în pofida mîţîielii şi a piţigăielii (sau poate tocmai datorită lor), Capote nu avea "nimic din augustitatea vechiului său prieten Tennessee Williams sau a vechiului său duşman Gore Vidal", ci "genera vulnerabilitate şi candoare", inducîndu-ţi imediat "o senzaţie de intimitate simpatetică". Putem aprecia această tehnică în scenele dintre Hoffman şi Clifton Collins, Jr., care joacă rolul ucigaşului Perry Smith, şi e cu atît mai fascinant cu cît e mai clar că e doar tehnică - scriitorul nu vede în Smith decît un personaj, de fapt nici atît: nu vede în el decît materie primă. Cînd îl vede pentru prima dată printre gratiile celulei, arată ca o pisică grasă care a pus ochii pe o pasăre interesantă - un colibri, o kiwi. Cînd îl roagă să-i arate jurnalul lui, arată ca un vampir emoţionat care cere de la virgină un strop de ceva, ca să-şi mai domolească setea. Toată viaţa din Perry trebuie să treacă în personajul Perry din cartea lui Capote şi, atîta timp cît durează transferul ăsta delicat (a durat ani), Capote face totul ca să-l ţină în viaţă (îi găseşte noi avocaţi, îl îngrijeşte după o tentativă de sinucidere prin înfometare); dar, din momentul în care personajul Perry nu mai are nevoie de transfuzii, existenţa lui prelungită în lumea reală devine o irelevanţă, ba chiar o pacoste - o problemă cu finalul. Perry, în paginile romanului Cu sînge rece, are un rost, are valoare. Perry, în carne şi oase, a devenit inestetic şi inutil.
Capote e un film despre un tip de sînge rece propriu scriitorului - despre "maladia" pe care şi-o diagnostica idolul lui Capote, Flaubert, atunci cînd spunea că un lucru citit într-o carte îl mişcă mai tare decît o nenorocire adevărată, despre ceea ce amicul lui Capote, Graham Greene, numea "aşchia de gheaţă din inima scriitorului". La rîndul lui, regizorul Bennett Miller lucrează cu sînge rece: fără retorică vizuală, fără sentimentalism - cel puţin pînă în final, cînd sugerează că Truman a devenit un alcoolic din cauza remuşcărilor. Ceea ce-mi sună naiv şi moralizator, un reflex al acelui conformism contemporan care le cere scriitoriilor buni (cu excepţia scandalagiilor acreditaţi de tip Houellebecq) să fie şi oameni buni - sau să plătească. O explicaţie mai plauzibilă este că Truman a devenit un alcoolic pentru că îi plăcea prea mult să bea. De asemenea, îi plăcea prea mult să umble cu le beau monde. Şi îi plăcea mai mult să se laude cu cărţile pe care le va scrie, decît să le scrie. Un scriitor adevărat poate trăi cu răceala lui, cu acea inner stain. Tragedia lui Capote este că, de la un punct încolo, nu prea a mai fost un scriitor adevărat.