Zic ăștia că plouă în perioada asta de iulie din cauză că Ilie nu știu ce face el. Așa suntem noi, pământenii, ce pică din cer nu-i păcat, da'-i înjurăm pe sfinți printre dinți. Tot ei sunt de vină și pentru că mergem la munte fără bocanci și pelerină. Ca și cum ai merge la Techirghiol cu tot cu slipi și te-ai mira că "unde-i nudu'?". Ne place să dăm cu noroi. Merg doar o dată pe an la Gărâna și, înainte de a pleca, îmi iau bețișoare de alea cu vată pentru urechi fiindcă acolo e despre ascultat. Așa că scriu.
În 2025, în capitala jazz-ului din România, am avut un line-up mai echilibrat cu stele decât meniurile Michelin, cu tot ce trebe': solo, duo, trio, quartet, quintet și tot așa până la infinit, trecând prin jazz-ul vocal și hip-hop, electro, drum & bass, operă, world, folk, blues, hardcore, metal, black, death și, în premieră, punkăreală. La fel cum opera își revendică statutul de artă ce poate îngloba toate celelalte arte, jazz-ul poate lejer să își revendice partiturile-i drept loc de refugiu al tuturor genurilor muzicale. În jazz, încape orice (în afară de trap, sper) și, dacă ar avea urechi, ar putea asculta oricine, oricând și oricum. Poate exagerez, dar măcar sună cumva. Apropo de sunet, am văzut că s-a auzit bine. Lacrimă, fără bâzâit, fluierat sau șuierat. Jos dopurile din urechi pentru Genius & co!
Dacă în preziua festivalului a turnat cu nemiluita de s-au golit cerurile, în prima zi a răsărit un curcubeu fix din scenă de s-au bucurat până și daltoniștii. Chiar și cei cu amintiri în alb-negru. Semne bune festivalul are! Vremea a oscilat apoi capricios între "Oare mai plouă?" și "Căldură mare, monșer!". Oricum, la ce vremuri trăim, ce mai contează vremea? A plouat, dar s-a și cântat.
Prima succesiune întâmplată în jazz-ul festivalier românesc o pune pe Simona (n.r. Giura, cea care a preluat, în 2025, conducerea Gărâna Jazz Festival de la tatăl său, Marius Giura) responsabilă de urechile o mii de oameni, un fel de master chef, dar nu la cuțite, ci la saxofoane. Noul MC al festivalului, Anastasia (n.r. Miulescu), este de aceeași vârstă cu festu'. Prin mâna moașei comisionare moștenitoare, vor crește frumos în continuare împreună, sub privirea atentă a celui ce discret se retrage și lasă loc / predă ștafeta / lecții.
Între timp, @ "La Mărie" (n.r. locantă plasată la intrarea rutieră în Gărâna), trai și viață, neneacă! Ca și în 2024, gazda care dă numele locului a reușit și anul ăsta performanța să răgușească atât la gât, cât și la spirit, de la cât a urlat la bieții distribuitori de marfă. La mese, oamenii veniți mai degrabă la stand-up decât la prânz, pișu' lumii, râd de franchețea și naturalețea dumelor și înjurăturilor patroanei. Am băgat hulpav cel mai iute și bine proporționat mujdei din horeca, de-ți țiuie urechile mai ceva ca la trompete. Dacă s-ar vinde merchandise cu Mărie, proporțional vorbind, dar cu gândul la incremental, l-ar face pe Boca la breloc.
La păstrăvărie (n.r. "La Carul cu păstrăvi" e o altă locantă, de găsit cam la mijlocul drumului dintre Gărâna și mini-stațiunea Trei ape), e un colț de rai în care și îngerii cărășeni ar freca-o-n hamac o eternitate la proba de sunet a harfelor. Deasupra, hulpav planează ulii. Anul ăsta n-am văzut licurici, sper doar că au avut altă treabă sau că sunt timizi și că nu au dispărut. O băgare de țurloaie în Bârzava cristalină echivalează cu o juma de baie în Corfu sau Corbu. Glumesc, dar de ce nu?
În festival, public pestriț ca întotdeauna, mulți muzicieni, probabil veniți în spionaj tehnic, că industrial mai greu. Dau mâna cu Emil Gherasim, chitaristul și vocalul excepționalei trupe de prog. Psycho Symphony, de care, dacă nu ați auzit, ați citit acum și veți asculta, sper, imediat după.
Smag Pa Dig Selv, cum era de așteptat au rupt scena. Mi-au amintit de nemții de la Al Javala, dar mai pe speed și mai agresiv. Se simte, fără doar și poate, că danezii au călcat strâmb cu urechea și au filtrat prin trompa lui Eustache câtă death, black sau grindcore s-a putut, că de punk nu mai vorbim. Hardcore au ascultat probabil când încă nu puseseră buzele pe muștiuc, ci doar pe biberon. Jazz cu creastă n-am mai auzit, precum nici Poiana Lupului, iar în fața scenei s-a lăsat, ca niciodată, cu Anarchy in the CS descinsă direct din Monarchy in the DK. Au cântat cu atâtea coae' băieții ăștia de a sărit săracul copil de pe gard tuma', hăt, la Costinești. Gărâna, din fericire, nu are nevoie de garduri, fiindcă, vorba spusei, "omul a încetat să mai fie liber când a ridicat primul gard". În jazz, știm cu toții că despre libertate e vorba.
Rarisim în jazz, mesajul politic s-a scurs de pe scenă și mă uimește cum publicul dansează și se bucură în timp ce se revoltă, acuză și dezaprobă. Orice instrument muzical poate deveni și o armă, dacă nu letală, măcar morală. Ne-au făcut nu din pix, ci din sax. Pentru prima dată în îndelungata-i istorie, poiana (n.r. GJF are loc în Poiana Lupului) a devenit moshpit! Atunci când până și copiii dansează sturlubatic și zglobiu în fața scenei, cine se supără a mâncat prea multe conserve.
Umbla vorba printre mese că Thornbjorn Ollgaard, cel ce suflă în saxul bariton la Smag Pa Dig Selv, și-a executat o extracție a incisivilor fie pentru a-l ajuta cumva la instrument sau din cauză de crez și orientare politice. Nu știm. Sună cumva (oricum ar fi, n-am mai auzit), dar sună bine. Personal, nu cunosc nici un artist care să fi recurs la un asemenea gest extrem. Cam toți au picioare, mâini și, uneori, lipsă cap, dar asta nu prea ajută actul creativ. Avem desigur o sportivă de performanță, care, știm cu toții, a renunțat la o parte a trupului tot pentru performanță. Și i-a ieșit! Plecăciune și stimă sacrificiului lor. Știu pe mulți care ar renunța la chelie doar ca să mai fie pletoși și roackeți din nou. I-am văzut pe câțiva chiar privind în oglindă sau prin obiectiv. (Nu se vede în foto de mai jos, dar Marius (n.r. Giura) are pleată).
Sâmbătă noapte, după punkăreala cu danezii, am avut parte, în premieră, de un DJ la zona de food court, unde s-au strâns mesele ca să nu dansăm pe ele sau să picăm sub, după caz, și s-a dănțuit cum rar se face pe jazz. Bacchus, prezent și el în spirit, ne-a obligat de bună voie și nesiliți de nimeni să-i golim sticlele spre reciclare sgr cum se cuvine. S-a dat pe gât din toata inima până la înflăcărarea ficaților, dar și a spiritelor. Restul, doar în privat.
Festul de la Gărâna e cumva imediat după cele de la Cluj și Timișoara (n.r. Jazz in the Park s-a întâmplat la Cluj între 6 și 8 iunie 2025, în timp ce ediția din acest an a JAZZx Timișoara a avut loc între 4 și 6 iulie), ca urmare am văzut multe mașini cu numere de CJ și TM, semn că nu se mai satură lumea de jazz, dom'le! Adică, sari, așa, dintr-unul într-altul, încât devii un cetățean interjudețean al festivalurilor de jazz. Dacă nu chiar european sau mondial. Spun asta după ce am ciocnit cu un tătar un pahar cu print-ul de mai jos.
Pe la mese, părerile sunt împărțite. Lumea vorbește despre pijamaua lui Nicușor, sprânceana lui Bolojan, panteră, coif, benzină, curent, bănuți, totu-i scump, tva, impozite, ieftinituri. Un cor șoptit, disipat, dar unit, îngână "bată-i dumniezău!". Prețurile nu mai sunt în lei, ci în leoaice, iar leoaica tânără nu mai e iubirea, ci ura. Cu toții ne iubim și împreună îi urâm. Pe ei, pe ăia, îi știm noi.
Korhan Futachi Quintet au dat o lecție de jazz mai free ca uliul cerului ce dă târcoale bietelor găini de prin gospodării. Am auzit la proba lor de sunet ceva sunete ciudate și, fiindcă sunt turci, străbunicii cinelelor, m-am trezit pe scenă scormonind ca-n Flavia (n.r. piața de vechituri a Timișoarei) printre gențile cu scule. Percuționistul avea un cinel mai vechi decât însuși jazz-ul, de pe la final de sec. XIX, ștanțat cu "Zildjivram", despre care nu știu nimic, dar probabil e o ramură armenească a deja clasicului Zildjian. Oricum ar fi, cred că e cel mai vechi instrument de percuție pe care l-am atins și, recunosc, m-am gândit că ce suvenir mișto ar fi. Românul din mine a fost învinețit de occidentalul chiriaș, iar cinelul a avut o soartă mai bună decât coiful olandez. Să fie clar, instrumentul a fost manufacturat înainte de apariția setului de tobe standard pe care îl vedem acum: bass, snare, toms. În fine, m-am luat cu de-ale mele (n.r. printre multe altele, Ovidiu e și tobar la trupa punk Haos). La piesa lor de la bis, am aplaudat cu urechile, dar, totuși, cu un ochi la slănină și cu altul la cinel.
Când vine pofta de potol, mi-a atras papila, eu având preferințe frugale de altfel, nu shaorma, care e, ca jazzu', cu de toate, ci o tanti simplă care gătea la marginea drumului sarmale și alte bunătăți și dulcegării. Am îmbucat o plăcintă cu măr de mi-am lins dejtele, nu alta. Avea și pâine, miere, zacuscă și țuică. Aș fi vrut să îmi fie granny pe perioada festului și să am acces la șpaițul ei. Sarmalele to go pe care le oferă (20 lei / 4 buc) se rostogolesc gogâlț-gogâlț pe gâtlej, mai ceva ca-n lupul caprei cu 3 iezzi. Apropo de lup.
Josephine Opsahl la violoncel cred că este prima muziciană de jazz care e mai înaltă decât un contrabas. Precum statura, la fel și lucrătura! A fost la mare înălțime, singură pe scenă, dar împreună cu efectele și cu haita de loopuri. A sunat, dacă nu chiar ca o partidă de violoncele, măcar cât o orchestră întreagă. Pe scenă, loop, în poiană, lupi, pe bijuterii, lupe. A strălucit cu tot cu grimasele și expresiile generate de mânuirea arcușului ce m-au dus cu gândul la scâncetele Sharapovei din sportul nobil. Set, match.
Nils Petter Molvær și soundul lui inconfundabil de trompetă au urcat de atâtea ori la Gărâna, încât ar trebui să i se confere din oficiu titlul de cetățean de onoare al satului. Dacă nu, in extenso, măcar al județului. Până atunci, m-aș duce până-n Norvegia, așa, din scurt, să văd io, să cercetez io, cu o bursă, cine pe cine ascultă, jazzerii pe metalari sau invers? Fiindcă uneori jazz-ul nordic e mai dark decât acea parte a lunii și mai dihai decât cea mai spurcată blackăreală. Nu știu, dacă am timp, merg să văd dacă au ăștia ceva finanțări de imobilitate. Dacă nu, îmi imaginez. Gata, doar mi-am imaginat, că e austeritate! Toată lumea ascultă pe toată lumea, dar nimeni nu ascultă de nimeni. Ar putea fi baza democrației și a anarhiei în muzică, chiar dacă norvegienii preferă coroana și monarhia.
După concert, m-am întâlnit cu Zsolt Szabo și Levi Molnar (chitaristul și tobarul legendarei trupe Survolaj) care, împreună cu veterana Janis Joplin de Timișoara, Mirela Iacob, s-au gândit ei, mai în glumă, mai în neserios, să o pună de un cover band Molvær în varianta locală maghiaro-română. Nils Petter Molnaer. Ioi Iștenem.
Apropo de mixuri neaoșe, mă gândeam, nu singur, împreună cu alți festivalieri gărânezi cu flotant pe 4 zile anual, oare cum ar suna un melanj de ceva jazzeri țzapeni împreună cu un lăutar, un taraf sau o fanfară, Caliu, Ciocârlia sau Mambo Siria sau oricine altcineva care se pricepe, de exemplu? Dacă se poate jazz cu punk, nu văd de ce nu ar merge, ca în vremurile bune ale dixie-ului, un big band de jazz combinat cu țambal sau cobză. Ar ieși iureș, poate ar veni și cel cu I mare, nu? (Chiar când scriu rândurile astea mă sună Simona Giura, am vorbit, am rezolvat). Simona, sper că citești ce am scris mai sus, că io am vorbit cu oamenii ăia și, dacă e, venim. Dacă nu, oricum venim.
Arild Andersen e șefu' la jazzeri, tata lor, al tuturor, mai puțin la propriu, dar mai mult la figurat. Venerabil, la senectute, contrabasul în brațele lui pare îmbrățișat tandru, gentil, cum ar face orice tată cu fiul rătăcitor prin nu știu ce cală sau terminal de aeroport. E pe gustul și pe feeling-ul celor deja cărunți și e normal să fie așa, au crescut împreună. Cui nu-i place jazzul să-și cumpere bătrâni!
O altă premieră, cel puțin pentru mine, Hakon Kornstad Trio: jazz, folk și operă. De ca și cum ar fi jucat sticluța sau ar fi extras bile la bingo. Sună maiestuos și mă duce cumva cu gândul la o piesă obscură: Sigur Ros & Steindor Andersen - Rimur.
Jobul, programul și, nu în ultimul rând, religia mă împiedică în fiecare an să fiu prezent la biserica de la Văliug (n.r. în 3 din 4 dimineți de GJF, festivalul programează câte 2 concerte pe matineu la biserica din satul vecin Gărânei, Văliug) cel mai mult regret că n-am prins trioul Torsan (absent), Juan, Bălan și cu al său instrument nou inventat, "Bălanofon" (sună de mori numele celor trei împreună).
La fel, jobul, programul și, din nou, religia nu îmi permit să fiu atent la tot ce se întâmplă pe scena din Poiana Lupului, așa că pe unele banduri le aud printre frânturi de murmure și dopuri de plută șuierânde (n.r. printre alte altele, Ovidiu e și birtaș-co-șef la Scârț, Loc Lejer din Timișoara, stabiliment a cărui secție mobilă a făcut parte din oferta de horeca a GJF 2025). Așa că, mai bine tac. Am prins câteva frânturi din concertul compozitorului de muzică pentru teatru Cári Tibor și mi-am amintit de prieteniile dintre Răducanu și Caramitru, Lelu și Butoi (n.r. regizorul de teatru timișorean Diogene / Lelu Bihoi, cel care a înființat trupa de teatru studențesc Thespis, și saxofonistul și compozitorul Liviu Butoi) și strânsele legături dintre teatru și jazz. Oare or mai exista?
Gata, strângem, împachetăm, demarăm, plecăm. Bag un ultim ștrudel la Mărie și dau bice cailor de Spinter spre casă.
La marginea drumului, stă la "ia-mă nene" plăcuța din poza de mai jos...
... și mă întreb retoric, privind în retrovizoare, dacă să o iau sau nu, ezit și mă gândesc că are dungă roșie, cum era pe vremuri dunga aia roșie din buletin, semn clar de dileală sau dilimangeală și-i dau pedală, fiindcă îmi sunt suficient. Om fi cu toții nebuni? Sau doar ea, muzica, e nebună? Sau de vină? Sau divină?
Descind agale pe serpentine și mă gândesc la ale mele. În spatele meu, vorba lăutarului "ca un șarpe lung", coboară și alții, care se gândesc la ale lor, fiecare la ale lui. Îmi amintesc că cele 300 de abonamente early-bird pentru GJF 2026, la prețul cadou de 300 de lei, s-au dat ca pita caldă în 3 ore. 3 de 3. Half evil în luptă cu recesiunea. Și fiindcă 3 în cultura română e o cifră magică, 30 e de 10 ori mai magică, așa că, la anul, magie să fie. Ajung acasă, scot cheia de la broasca nouă și îmi sare inima. Nici aici nu scap.
