Separarea artei de artist este un subiect care mai tot timpul ne aduce în poziții opozante. Și, în plus, nu se termină vreodată. În cazul lui Waters, lucrurile se complică grav pentru că e greu de separat de mesajul pe care îl transmite în afara muzicii. Nu se limitează la interpretarea pieselor Pink Floyd, ci le reinterpretează printr-un filtru al convingerilor sale politice, cele mai noi, foarte controversate[i].
This Is Not a Drill este un concert în care ideologia devine la fel de prezentă ca muzica.
Dar arta rămâne, sau ar trebuie să rămână, un spațiu în care putem experimenta idei fără a le adopta. Cred că ne putem uita la This Is Not a Drill fără a fi de acord cu Waters. Putem respinge ideologia, dar admira complexitatea spectacolului. Asta face parte din natura artei: să te miște, să te provoace, să-ți tulbure certitudinile, chiar, sau mai ales, atunci când nu ești de acord.
E perfect legitim ca unii să aleagă să nu se mai apropie de Waters, din cauza ideilor sale. E, până la urmă, o formă de etică personală, așa că aleg boicotul. Alții, dialogul cu opera, iar alții, paradoxal sau nu, reușesc să păstreze distanță emoțională și să continue să admire opera și să nu se simtă trădați de om.
În cele din urmă, merită să vezi This Is Not a Drill? Da, dacă ești dispus să gândești critic și să accepți ambiguitatea. This Is Not a Drill este lucrarea unui tip zgomotos, partizan, înverșunat, poate chiar el însuși manipulat, stăpân pe o formă de expresie tulburătoare, pe alocuri și ea manipulatoare, dar care continuă să-și asume riscul de a spune ce crede.
Și vă mai spun ceva, dacă ați reuși să vă lăsați toate preconcepțiile acasă, să luați o lămâie cu emetix pentru greață, orice care să domolească greața vis a vis de omu' ăsta, să știți că tot ce spune-n film rămâne în picioare. Este oarecum ironic, nu-i așa, că după bicipliz se făceau paralele între nimenii ăia de pe scenă și Ozzy, iar de ieri lumea își croșetează lacrimile sub bărbie, că a plecat Lordul. Se poate întâmpla așa și cu Waters, nu mai sunt mulți de talia lui în viață și cu ei, pentru noi, va muri o lume.
Și să revin, nah, m-a luat căpuțu după moartea lu' Ozzy, la problema noastră cu Waters.
Poate că-n mediul ăsta tot mai prudent și standardizat, exact tipul ăsta de risc e forma rară și tulburătoare de curaj pe care nu prea avem cum să n-o băgăm în seamă.
[i] Un personaj care stârnește rău polemica în ultimii 15 ani este Roger Waters.
Aș putea începe prin a spune că Waters e prost și nu e o vorbă aruncată la nervi, ci reacția mea care, în ultimii 15 ani, l-am privit pe Waters cum se îndreaptă spre o formă de senilitate combinată cu aroganță. A pus steaua lui David pe uniforma de pe scenă, a batjocorit simboluri evreiești într-un moment în care antisemitismul se strecoară iar prin crăpăturile lumii ca un căcat reactivat. A spus că Ucraina este de vină pentru că a provocat Rusia. A relativizat invazia, a vorbit de "propaganda occidentală" cu o seninătate care, în alte vremuri, l-ar fi făcut ținta miștourilor propriilor sale metafore.
Și atunci, mai contează valoarea artei dacă omul care o produce s-a scufundat în rahat?
Roger Waters este un caz de studiu pentru cum se degradează vocea publică a unui artist pe fondul orgoliului. Faptul că a criticat guverne, că a fost anti-război, anti-sistem, toate astea au fost, într-o vreme, parte din fibra lui etică. Problema e că în ultimul deceniu a trecut dincolo de critică - cum spunea și Ovidiu Vanghele la o emisiune în care l-am avut invitat - și a început să practice un fel de inversare morală: victimele devin provocatori, agresorii, "neînțeleși", iar conspirațiile devin explicații universal valabile.
Și aici intervine întrebarea: ce facem cu Pink Floyd? Putem despărți creația de creator? Mai putem asculta Comfortably Numb fără să ne simțim, ironic, inconfortabil?
Răspunsul nu e simplu pentru că nu e vorba doar de un adunat de pe Tik Tok sau de un star rock care a mai scăpat o gafă după ce a tras o linie. E vorba de un om care, prin platforma sa, și-a amplificat constant și conștient poziții care justifică agresiunea, minimizează crime de război și dă apă la moară unui discurs antisemit tocmai într-o epocă în care extrema dreaptă revine periculos la modă.
E important să înțelegem că Waters nu poate fi "anulat", nici ignorat și în niciun caz încurajat în deriva lui. Nu cred că arta poate fi o dispensă morală și mă tot întreb care este forma cea mai corectă de raportare la Waters. Să-i ascultăm muzica, dar să-i contestăm vocea atunci când scoate tâmpenii? Cam asta a și fost concluzia din emisiunea cu Ovidiu.
Toată discuția este și mai interesantă în contextul lansării This Is Not a Drill un concert-film, film-concert, cred că-i corect în ambele sensuri. Abia acum putem avea un test de separare a planurilor. S-ar putea să fie chiar ultimul act relevant din cariera lui Waters, înainte ca vocile din capul lui să acopere complet vocile din boxe. Este o producție imensă, filmată cu mijloace cinematografice și cu pretenția unui ultim testament artistic.
Pe scenă, spectacolul este impecabil regizat: lumini, proiecții, animații uriașe, drone în formă de porci plutitori și mesaje scrise cu majuscule în caz că n-ai înțeles ideea din versuri. Este o lume post-apocaliptică construită în jurul muzicii Pink Floyd, dar văzută prin noul discurs al lui Waters, militant, ostil, obsesiv, politic. Melodiile sunt cântate cu o energie întunecată, marcată de furia bătrânului care vrea să spună totul acum, pentru că nu știe dacă mai apucă data viitoare.
This Is Not a Drill e un concert filmat, ambalat în rock progresiv și proiecții superbe. Mesajul lui Waters e același de decenii: statul te vrea obedient, presa te vrea prost, iar sistemul... îți vrea sufletul. În interviurile inserate, Waters își reia convingerile cu aceeași furie: lumea e strâmbă și el e aici să ți-o spună în față, în stilul lui ciobănesc, bolovănos.
Și atunci, te întrebi: are rost să mergi să-l vezi?
Pentru muzică? Pentru spectacol? Pentru istorie?
Sau rămâi acasă, cu albumele vechi și amintirea unui Waters pe care îl puteai admira?
Sunt tare curios dacă percepția filmului va fi una de reconciliere, dovada că, dincolo de haosul ideologic, Waters mai are ceva important de spus artistic sau va fi exact confirmarea că omul s-a pierdut definitiv în propriul delir.
This Is Not a Drill e, într-un sens profund ironic, chiar ce spune titlul: nu o simulare. E Waters, așa cum e acum, complet, nefiltrat, sonor, ideologic, deranjant.
Îl privim? Îl aplaudăm? Îl cenzurăm? Sau îi dăm cancel și rămânem doar cu ce a fost? Vă puteți răspunde voi singuri la întrebări, pe 23 și 27 iulie 2025 filmul este în cinematografe. (nota e scrisă de Mihai Dinu cu o săptămână înainte de lansarea filmului în cinematografe și de această cronică.)
Aș putea începe prin a spune că Waters e prost și nu e o vorbă aruncată la nervi, ci reacția mea care, în ultimii 15 ani, l-am privit pe Waters cum se îndreaptă spre o formă de senilitate combinată cu aroganță. A pus steaua lui David pe uniforma de pe scenă, a batjocorit simboluri evreiești într-un moment în care antisemitismul se strecoară iar prin crăpăturile lumii ca un căcat reactivat. A spus că Ucraina este de vină pentru că a provocat Rusia. A relativizat invazia, a vorbit de "propaganda occidentală" cu o seninătate care, în alte vremuri, l-ar fi făcut ținta miștourilor propriilor sale metafore.
Și atunci, mai contează valoarea artei dacă omul care o produce s-a scufundat în rahat?
Roger Waters este un caz de studiu pentru cum se degradează vocea publică a unui artist pe fondul orgoliului. Faptul că a criticat guverne, că a fost anti-război, anti-sistem, toate astea au fost, într-o vreme, parte din fibra lui etică. Problema e că în ultimul deceniu a trecut dincolo de critică - cum spunea și Ovidiu Vanghele la o emisiune în care l-am avut invitat - și a început să practice un fel de inversare morală: victimele devin provocatori, agresorii, "neînțeleși", iar conspirațiile devin explicații universal valabile.
Și aici intervine întrebarea: ce facem cu Pink Floyd? Putem despărți creația de creator? Mai putem asculta Comfortably Numb fără să ne simțim, ironic, inconfortabil?
Răspunsul nu e simplu pentru că nu e vorba doar de un adunat de pe Tik Tok sau de un star rock care a mai scăpat o gafă după ce a tras o linie. E vorba de un om care, prin platforma sa, și-a amplificat constant și conștient poziții care justifică agresiunea, minimizează crime de război și dă apă la moară unui discurs antisemit tocmai într-o epocă în care extrema dreaptă revine periculos la modă.
E important să înțelegem că Waters nu poate fi "anulat", nici ignorat și în niciun caz încurajat în deriva lui. Nu cred că arta poate fi o dispensă morală și mă tot întreb care este forma cea mai corectă de raportare la Waters. Să-i ascultăm muzica, dar să-i contestăm vocea atunci când scoate tâmpenii? Cam asta a și fost concluzia din emisiunea cu Ovidiu.
Toată discuția este și mai interesantă în contextul lansării This Is Not a Drill un concert-film, film-concert, cred că-i corect în ambele sensuri. Abia acum putem avea un test de separare a planurilor. S-ar putea să fie chiar ultimul act relevant din cariera lui Waters, înainte ca vocile din capul lui să acopere complet vocile din boxe. Este o producție imensă, filmată cu mijloace cinematografice și cu pretenția unui ultim testament artistic.
Pe scenă, spectacolul este impecabil regizat: lumini, proiecții, animații uriașe, drone în formă de porci plutitori și mesaje scrise cu majuscule în caz că n-ai înțeles ideea din versuri. Este o lume post-apocaliptică construită în jurul muzicii Pink Floyd, dar văzută prin noul discurs al lui Waters, militant, ostil, obsesiv, politic. Melodiile sunt cântate cu o energie întunecată, marcată de furia bătrânului care vrea să spună totul acum, pentru că nu știe dacă mai apucă data viitoare.
This Is Not a Drill e un concert filmat, ambalat în rock progresiv și proiecții superbe. Mesajul lui Waters e același de decenii: statul te vrea obedient, presa te vrea prost, iar sistemul... îți vrea sufletul. În interviurile inserate, Waters își reia convingerile cu aceeași furie: lumea e strâmbă și el e aici să ți-o spună în față, în stilul lui ciobănesc, bolovănos.
Și atunci, te întrebi: are rost să mergi să-l vezi?
Pentru muzică? Pentru spectacol? Pentru istorie?
Sau rămâi acasă, cu albumele vechi și amintirea unui Waters pe care îl puteai admira?
Sunt tare curios dacă percepția filmului va fi una de reconciliere, dovada că, dincolo de haosul ideologic, Waters mai are ceva important de spus artistic sau va fi exact confirmarea că omul s-a pierdut definitiv în propriul delir.
This Is Not a Drill e, într-un sens profund ironic, chiar ce spune titlul: nu o simulare. E Waters, așa cum e acum, complet, nefiltrat, sonor, ideologic, deranjant.
Îl privim? Îl aplaudăm? Îl cenzurăm? Sau îi dăm cancel și rămânem doar cu ce a fost? Vă puteți răspunde voi singuri la întrebări, pe 23 și 27 iulie 2025 filmul este în cinematografe. (nota e scrisă de Mihai Dinu cu o săptămână înainte de lansarea filmului în cinematografe și de această cronică.)