La rețetă - scurtmetraje românești la Anonimul, 2025

Privind colecția de scurtmetraje de la Festivalul de Film Anonimul, 2025, ai impresia că te afli în fața unui atelier unde se produce în serie aceeași "pâine" cinematografică cu aceeași drojdie satirică, aceleași ingrediente lente și aceleași arome de absurd cotidian. E ca și cum un singur creier scenaristic și-ar fi găsit refugiul confortabil într-o rețetă fixă: un pic de absurd, două linguri de realitate recognoscibilă, o doză de încetinire poetică și un vârf de deznădejde "haioasă".

De la disperarea ritualică a lui Alișveriș până la contemplarea prelungită a Vânători în zăpadă, la meditația tensionată din Tot ce rămâne, toate par să folosească același filtru lent și ironic: un fel de slow motion al deja-văzutului. Par să împartă o agendă nerostită: să transpună realul într-un registru al absurdității dilatate, unde fiecare moment banal este redus la esența sa tragicomică.

Așa că, deși apetitul pentru inovație și pentru zguduiri autentice rămâne nesatisfăcut, această colecție funcționează ca o oglindă rafinată a timpului nostru: absurdul cotidian e deja atât de prezent, încât singura provocare rămasă e să-l încetinim și să-l analizăm pe repeat, ca și cum adevărata originalitate ar fi să înveți să te plictisești frumos. Și totuși, dincolo de această replică a aceleiași formule, e o doză de tandrețe și de sinceritate: scurtmetrajele rezonează, fiecare în felul său, cu o anumită obsesie a contemporaneității: nevoia de a expune lumea în toată fragilitatea și disfuncționalitatea ei. Absurdul e adus nu ca să șocheze, ci ca să confirme o stare de spirit generală. Și poate asta e, de fapt: nu toate vin din aceeași minte, ci mințile noastre, saturate de aceeași lume filtrată, au început să viseze / trăiască aceleași povești.

Problema e că, după câteva astfel de porții, începi să simți saturația. Nu mai e vorba de un haz de necaz autentic, ci de un necaz de dragul hazului. Și când ironia devine o convenție, își pierde mușcătura. Îți rămâne doar senzația că toți oamenii, de la "ultima speță" până la cei mai rafinați, sunt filtrați prin aceeași pastă vizuală, colorați diferit, dar textural identici. E un punct de echilibru sau doar un efect secundar al unei lumi în care toți folosim aceleași...?

Și când lumina se reaprinde, rămâne un ecou slab al poveștilor spuse: un soi de "bun, și acum?" care vorbește mai mult despre limitările formulei decât despre mesajul ei. Într-o epocă saturată de informații, de ironii și de scenarii complicate, de ce trebuie ca realul să fie absurd, prelungit, încetinit, fotografiat în liniște în aceeași doză de deșertare acidă, dar comodă?

Scurtmetraje românești:
Alișveriș - regia Vasile Todinca
Dansează, regină - regia Maria Mitulescu
Dragostea e în aer - regia Claudiu Mitcu
Fracti - regia Lavinia Petrache
Tot ce rămâne - regia Andrei Redinciuc
Vânători în zăpadă - regia Mihai Mincan.