Mă rog, dar atunci cu ce?
Mergi cu punga.
Punga cu pungi. Ecologice.
Asta pare să transmită filmul Das Licht / The Light, ultima găselniță a regizorului Tom Tykwer, insistent promovată ca proiecție inovatoare, de inaugurare a Berlinalei 2025. Nu cu faima aceasta m-a cucerit, însă, ci cu celebritatea actorului Lars Eidinger, care și-a pus, de curând (în 2024, mai exact), o convingătoare amprentă artistică, în filmul lui Matthias Glasner, Sterben.
Adevărul este că de o legitimare a construcției cineaste berlinale era mare nevoie și, în lipsa uneia de palmares, a fost utilă și cea administrativă, atâta timp cât amestecata producție nu poate fi intitulată nici cocktail, nici mozaic, nici caleidoscop de personaje / teme / idei, nici millefeuilles delicat, cu sau fără ciocolată, mai mult sau mai puțin amară, mai mult sau mai puțin îmbibată în infinite arome, după cum nici un cinstit tutti frutti, incluzând animație, performance, thriller și musical, la un loc, căci toate etichetele și infinit fragmentatele lor variații nu ar face decât un compliment excesiv construcției mamut, în care, cunoscând reputația regizorului german, critica de film s-a grăbit cu amabilitatea de a-i găsi similitudini (sau poate scuze?) cu filmografia canonică de toate rangurile, felurile și epocile, pornind de la Teorema lui Pasolini, până la Psycho-ul lui Hitchcock, în pofida faptului că nu există decât o singură comparație valabilă, chiar și aceea lipsită de virtuți clasicizante, cu contemporanul Megalopolis al lui Francis Ford Coppola (și cu fraza aceasta).
La fel ca producția de senectute a regizorului american - care vizitat, de acum, de pretenții de eternitate, a ținut să își așeze singur coroana pe cap, la toate posibilele capitole ale istoriei filmului -, și creația aceasta europeană excelează doar la capitolul gigantism, ceea ce pare a fi meritul estetizant, exclusiv, al tehnologiei digitalizate care, odată pornită, pare greu de oprit.
Sunt multe pungi în punga cu pungi a filmului, inclusiv de semințe, unele cu buzunărele proprii, care mai de care mai personalizate.
În mare, este vorba de o familie disfuncțională, nu neapărat nefericită, în așa fel încât nefericirea ei să o distingă în raport cu tot restul familiilor nefericite, în clasicul mod tolstoian. Dimpotrivă, e disfuncțională atât cât să o uniformizeze și să o facă să se asemene cu oricare dintre grupurile familiale oglindite în mecanicile ei. În globalism (cudetoatism), modalitățile familiei disfuncționale au urcat la rangul de categorie universală. Nivelul literar aspirațional nu este câtuși de puțin cel de rang europeano-tolstoian, ci importat de la antipozi (precum cireșele de Anul Nou, în Piața Dorobanți). Torpoarea macondiană este permutată, din Veacul de singurătate al lui Gabriel Garcia Marquez, pe râul Spree, căci realismul magic al poveștii face ca acțiunea să se desfășoare într-un Berlin permanent udat de ploi, care vor crea, în final, nu atât un binefăcător diluviu biblic, urmat de curcubee incluzive, cât o cușcă de apă ucigașă, câtuși de puțin eliberatoare.
Ar fi contrar intențiilor cineaste dezmembrarea balotului inextricabil de teme reciclate și idei ready-made, similar cărămizilor acumulaționiste ale unui artist de rangul unui Arman, deși construcția cineastă ar părea mai degrabă un cuib rezultat prin presarea mecanică a plasticelor reciclabile, decât un autentic exercițiu duchampian. Nu s-ar cădea analiza fragmentată, în părți componente, a ceea ce trebuie să rămână un fragil dar unitar kintsugi, tămăduitor fie și în intențiile lui.
Tot ce pot spune este că un țel personal a fost atins, în tot acest labirint vizual: mi-am urmărit favoritul, pe Lars Eidinger, ca pe arahida din ciocolată. Am putut constata că partitura selecționistă a personajului interpretat de acesta a fost atent aleasă, într-un mod integru și consecvent cu agenda politică instituțională a teatrului berlinez Staubühne, în care actorul evoluează, ca și cu cea a directorului acestuia, Thomas Ostermeier, care îi este un bun prieten.
Probabil că în felul acesta, cringe, arată efigia globalizării și toate avatarurile ei: întocmai ca o pungă cu pungi, în care toți ajung să se regăsească "umpic". Filmul este, sub acest raport, cât se poate de cinstit și de funcțional, deci validat spre vizionare. Se recomandă, totuși, o pungă cu mâncare, filmul având durata de 162 minute (2 ore și 42 minute).