Zig-zag printre filmele văzute la cinema - 2025 (I) - Das Licht / The Light / Jaful secolului / O Último Azul / One Battle After Another

Das Licht / Lumina

Numai semnele (auto)ironiei salvează filmul lui Tom Tykwer de aspectul didacticist, de teză. Principala teză: Noi suntem vinovații pentru haosul lumii de azi. Noi, adică, la grămadă, toți și fiecare în parte, pus în propoziție în așa fel încât, până la urmă, nimeni nu e vinovat. Sau e doar acela care se opune paradigmei moderne, relativiste și globalizante. Constatarea e justă, doar că e greu de ieșit din cercul vicios al dezordinii interioare (emoționale, amoroase) ce nu permite urmarea niciunui ideal, pentru că umanismul furnizează doar ideologii. "Totul trebuie să se schimbe", însă nu se schimbă nimic. Schimbarea, dacă e să se întâmple, vine doar de la un copil ce repetă pe invers refrenul final din Bohemian Rhapsody, ușor modificat: "Everything really matters to me". E, de fapt, fix viceversa, pentru că în hitul lui Freddie se spune "Nothing really matters". Candoarea acestui copil pare că e însăși lumina lină și neînserată, singura care poate strica vraja închipuirilor ce-au pus stăpânire pe toate personajele, de la mic la mare.

Germania din Das Licht / Lumina e preocupată nu de persoana umană, ci de "stol". Iar munca a încetat să o definească. Meritocrație ioc, la angajări se operează "discriminarea pozitivă", totul pare că se năruie în această lume tot mai amestecată. Totuși, filmul nu eșuează într-o expunere de tip sociologic. E un tip de cinema profund îndatorat poeziei ca formă specifică de raportare la paradoxul realității, la "cele nevăzute". E o experiență cinematică neobișnuită. În ceea ce are mai tainic este și încredințarea că schimbarea și lămurirea sunt posibile în măsura în care "cei vii" se raportează just la "umbrele strămoșilor uitați". Este, în fine, un impresionant exercițiu de stil, în plină forță, al cineastului teribil care, cu aproape 30 de ani în urmă, devenise faimos în întreaga lume pentru Lola rennt. L-am regăsit aici pe Lars Eidinger actorul principal din recentul Sterben / Marele final, de această dată într-o partitură mai complexă, la limita dintre real și fantastic, construită ca o variațiune pe aceeași temă a înstrăinării și a eșecului civilizației occidentale.


Jaful secolului

Nu m-am putut abține, când s-a terminat Jaful secolului (regia Teodora Ana Mihai, după scenariul lui Cristian Mungiu, care e și co-producător) - o poveste meșteșugit ambalată comercial astfel încât să câștige bătălia cu "marele public" - să nu mă gândesc la sfârșitul didacticist, moralizator, din B.D. la munte și la mare, apărut pentru "marele public" (românesc) de acum peste jumătate de secol. Acolo, Gogu, Trandafir și Patraulea sustrag "icoana făcătoare de minuni" (veche, mină de aur pentru negustorii de obiecte de artă veche) de la o vestită mănăstire din Moldova, după care hazliul trio de borfași e trimis din nou "la răcoare". Sigur, la începutul anilor '70, te amuza eleganța limbajului folosit de infractori în film - cenzura îngăduia doar anumite argouri. Acum, când năravul naturalismului de limbaj a ajuns - și în cinematografia românească, în fine, emancipată - la amețitoare cote, nu-ți rămâne decât să te amuzi (dacă poți) de expresiile devenite emblemă pentru exprimarea nu doar a infractorilor, ci a studenților și elevilor, a lumii în general. Și constați că - spre deosebire de acum 50 de ani, când tov. căpitan Panait și aghiotantul său Căpșună și-au făcut datoria - finalul, în ce privește soarta infractorilor, e în coadă de pește. Iar folosirea decorativă a spațiului eclezial, cu ritmurile sale liturgice, e tot lipsită de o funcție dramaturgică, pare o "racilă de care nu ne mai debarasăm", cum spunea Toma Caragiu în scheciul din anii '70, Icoane pe sticlă. Cu totul altfel decât în dramatismul real din scriitura lui Mungiu din 2012 pentru După dealuri (adaptare după "romanul non-ficțional de Tatiana Niculescu-Bran"), unde lumea prudent "înfierată" (pentru "primitivism" și "obscurantism") devenea interesantă, avea relief și nuanțe, păstrând încă o considerabilă încărcătură mistică.


O Último Azul / Albastru infinit

Tradus în românește prin Albastru infinit, filmul lui Gabriel Mascaro amintește astfel de titlul unui șlagăr din anii '70, cântat de Angela Similea. Sau, mai bine, de parafraza unui hit românesc synth-pop de la sfârșitul anilor '80: Două navigatoare. Că libertatea pe care și-o "câștigă" septuagenara Tereza vine la pachet cu o căpităneasă de vas, Roberta, femeie ajunsă la o vârstă venerabilă și ea. Cum se "câștigă" libertatea față de un stat despre care se poate spune și "no country for old people"? Foarte simplu: prin jocuri de noroc, de exemplu. Nu avem aici cocoși dresați anume să se bată pentru supremație, ci... pești. Unul alb și unul roșu. Albul învinge. Nu e prea clar pentru ce anume are Tereza nevoie de libertate, altfel decât pentru a ilustra teza unei emancipări pe val, nu de ieri, de azi. Ce-i drept, mesajul hedonist putea fi imprimat mult mai strident, ori aici avem și o anume estetică (în care un loc de seamă îl are muzica și, în general, coloana sonoră), ce nu poate umple golurile din dramaturgie (scenariul schematic, departe de a fi punctul forte al filmului, e scris la trei perechi de mâini). Deci nu e numai teză. Sigur, m-am gândit și la Ikiru și la Balada Narayamei, opere solid construite din care lipsește fascinația pentru facil și aventură.


One Battle After Another

Filmul lui Paul Thomas Anderson trimite vag spre finalul din Natural Born Killers / Născuți asasini. Tot o familie de anarhiști, tot un schimb de ștafetă în care Perfidia își recunoaște neizbânda ("M-am prefăcut. Am dat greș.") într-o epistolă adresată fiicei sale pe care nu apucă să o vadă cum duce mai departe brava tradiție "revoluționară" a familiei. Fiica, după ce a împlinit 16 ani și după ce scapă nevătămată din niște încurcături țesute cu ață albă, tipice pentru filmele de superacțiune de la Hollywood, se alătură primei "cauze" ivite. "Take care!" o sfătuiește tatăl prieten bun cu narcoticele și drogurile tari. "I won't!" îi răspunde fiica, gata să-i demonstreze că iada sare casa. Că, altfel spus, "revoluția" e pe mâini bune, că anarhia și numai anarhia salvează democrația (care "se cam duce la culcare", spune cineva în film). La scară mică, de numai 2 1/2h față de prezentul continuu, și acest thriller își face treaba cu brio, bătând un cui în plus în sicriul ordinii publice (precare, ce-i drept) care musai trebuie răsturnată cu roțile-n sus.

În Natural Born Killers, demența audio-vizuală regizată acum 30 de ani de Stone după un subiect de Tarantino, exista secvența cu indianul dispus a se jertfi oferind găzduire lui Mickey și Mallory, doi sonați convinși că sunt asasini din naștere. Era acolo însăși matricea unei civilizații care a șters de pe fața pământului cultura aborigenilor. Ne spune chiar indianul printr-o anecdotă, înainte de a fi răpus de gloanțele lui Mickey. Știa (mai exact: străvedea) că pe fruntea oaspetelui său stătea scris, cu o abia văzută fantă de lumină, "crazy" și "too much tv" și "demon". Totuși, i-a primit în casa lui. "Dacă știai că sunt șarpe de ce nu m-ai ucis?" e ultima replică din anecdota povestită (în limba lui Winnetou) de indian. Chiar așa: cum ne purtăm - noi, cei de azi - cu "revoluționarii" pe a căror frunte deslușim cuvintele pe care doar indianul le putea ghici?