"Scenografia propune un cadru liminal, unde urmele civilizației coexistă cu forța regeneratoare a naturii: betonul rece e străpuns de rădăcini, aparatura veche e acoperită de mușchi, iar prezența animalelor sugerează o lume care continuă dincolo de granițele umane." afirmă scenografa Irina Moscu, creatoarea de lumi afrimiene care descria stabila colaborare cu regizorul Radu Afrim ca pe un dans. "Despre Radu Afrim... eu tot timpul spun că e ca un dans între mine și el când lucrăm." (culturaladuba.ro/irina-moscu-a-lasat-arhitectura-pentru-teatru-iar-acum-este-unul-dintre-cei-mai-apreciati-scenografi-romani/)
Cazemată devine simbolul unei lumi protejate, un spațiu-laborator unde jocul se împletește cu reflecția și unde prietenia se amestecă cu rivalitatea. Pădurea sugerează libertatea primară, apropierea de natură și o lume "necolonizată" de reguli, în timp ce cazemata, relicvă a războiului, amintește că pacea e mereu sub asediu. În această pădure cineva are să vină, cineva are să plece. Între plecare și întoarcere se schimbă o lume.
Spectacolul Ultima vară de pace, producție a Teatrului "Andrei Mureșanu" din Sf. Gheorghe are la bază un text scris integral de regizorul Radu Afrim. Dramatic, liric, epic - sfântă treime a stilului recognoscibil -, textul răspunde unei nevoi de implicare a artistului în societate. E cel mai ludic, dar și cel mai social spectacol afrimian pe care eu l-am văzut, pe firul mărturisirii regizorului într-un interviu din iulie 2025:"... datoria artistului este să vorbească despre lume, dacă se poate pe limba lui, dacă se poate cu o zonă de fabulație și cu imaginație. Și cu ce spuneai, cu poezie, dar neuitând de politică." (euronews.ro/radu-afrim-impresionanta-putere-a-fragilitatii-umane).
Speriați de apariția de nicăieri a unui lider politic neofascist, dar mai ales de ascensiunea lui fulminantă, în ziua alegerilor, o gașcă de prieteni se refugiază în cazemata din pădure, fără telefoane, în speranța că rezultatul electoral va fi unul care nu îi va arunca în mijlocul unei lumi încărcate de ură. Tinerii nu mai pot rămâne indiferenți, pentru că în gândul lor stă speranța de a evita repetarea greșelilor trecutului. Jocul inventat să treacă timpul, un concurs de întrebări, reflectă căutarea de sine și nevoia de a transforma ludicul în exercițiul de identitate. Și, dincolo de toate, întrebarea-cheie "Ce ai face în ultima vară de pace?" funcționează ca un detonator al conștiinței: e interogația care transformă jocul în dramă și inocența în responsabilitate. "Camera lor secretă" nu mai e doar un adăpost, ci o metaforă a speranței, locul din care poate porni o altă lume, clădită pe iubire și pe curajul de a imagina pacea acolo unde ceilalți văd doar conflict. Responsabilitatea pe care spectacolul o sugerează este aceea de a nu ceda fricii și de a găsi forme de rezistență în vis, în prietenie, în iubire. Dacă războiul și singurătatea amenință să rupă o lume, nimeni nu poate lua dreptul nimănui de a spune "nu" înainte ca violența să devină ireversibilă. În fond, Ultima vară de pace nu e doar povestea unor tineri ascunși într-o cazemată, ci și imaginea unei generații care își caută vocea într-o lume zguduită de ură, război și singurătate.
Dacă am pronunțat cuvântul "generație", atunci să vorbim despre incredibila generație de actori tineri, pe câțiva dintre ei regăsindu-i la Teatrul din Sf. Gheorghe. Sub îndrumarea lui Radu Afrim, cei șapte (magnifici, îmi permit să spun) surprind printr-un limbaj artistic clar și coerent, în căutarea înțelesului fiecărui personaj, al rostului său (în lume, în spectacol). Se joacă în forță, cu încrâncenare, până și dragostea este agresivă. Amalgamul de impulsuri contradictorii din care personajele sunt construite se traduce într-o mișcare scenică ce urcă spre performance (excelentă coregrafia Flaviei Giurgiu). Cuvântul și gestul sunt puse într-o relație coerentă și profitabilă actului artistic. Desenul scenic al ideilor corespunde geometriei corpurilor în permanentă mișcare, de la tremur imperceptibil, la lupte corp la corp, de la mișcări grațioase, la dans dezlănțuit. Probabil că s-a muncit atât de mult la acest spectacol, s-au analizat atât de bine dimensiunile scenei, încât doar nouă, spectatorilor, ne sare inima de teamă că unul dintre actori se va lovi. Trupurile bine instruite par a avea un rezervor de energie ascuns, pentru că nimeni nu își pierde glasul, nimeni nu gâfâie, replicile curg clar, textul se aude limpede, fără ezitări. Radu Afrim este generos în textul său cu monologuri scrise pentru fiecare actor, dându-le șansa de a se desprinde de echipă în momente individuale performative.
Ștacheta interpretării este ridicată foarte sus de către Costi Apostol. Au fost momente în care am regretat că a dispărut obiceiul de a aplauda la scenă deschisă. Cu o freză excentrică, îmbrăcat pestriț și caraghios, Costi Apostol reușește să surprindă vulnerabilitatea perpetuă, instabilitatea afectivă, frustrarea și mai ales teama de abandon a personajului său, un tânăr crescut la casa de copii, pentru care gașca din pădure este singura familie. Se reține arta de a face perceptibilă drama personajului său fără gesturi mari, fără tonuri stridente, doar prin umbra unei permanente întristări, a unei neliniști disimulate în resemnare. Un portret scenic nuanțat, desenat cu delicatețe a tușei, i se datorează Mădălinei Mușat care, din nou, emană candoare, senzualitate și luciditate, combinație rar întâlnită la tinerele actrițe. Se alintă, se impune, se vede de oriunde, se lipește de sufletul spectatorului. Bine condusă evoluția personajului Gina de către Oana Jipa, personaj care se descoperă și ni se descoperă prin fiecare amintire a sa, dar și a celorlalți, arătând mereu alte unghiuri de abordare. Anastasia Florea, frumoasă ca o zână a pădurii, crește de la un spectacol la altul. Ea rostește unul dintre cele mai puternice mesaje împotriva războiului, acela în care empatizează cu o fată din Ucraina. Robert Brage e irezistibil cu ochii săi pătrunzători bine încondeiați, amintindu-mi de Rudolf Valentino - dar câștigă în fața celebrului său înaintaș printr-o dicție impecabilă. Monologul său despre începutul unei prietenii cu un tată care nu mai este nu are strop de patetism, dar emoționează prin sinceritatea dezarmantă a rostirii. Eduard Crucianu se ferește de tentația de a îngroșa un personaj visceral și mereu pradă instinctelor. El contribuie în spectacol și pe post DJ, fiind responsabil și de efectele sonore. Revelația spectacolului, pentru mine, Bogdan Ifodi, acel cineva care are să vină în viața celor șase prieteni și care o să plece, ca să se întoarcă poate real, poate doar în imaginația celorlalți. Tânărul actor basarabean s-a jucat de-a kilogramele în minus într-un timp scurt, cât să facă față acestui spectacol solicitant. Un efort combinat cu atenția către personajul aproape imaterial, un fel de supraeu colectiv care ține în lesă pornirile atavice sau iraționale ale celorlalți.
Ce unește aceste interpretări este găsirea echilibrului corect între lacrimă și zâmbet. Redarea cu finețe a raporturilor interumane se face apăsând atent pe pedala comicului, trăgând cu grijă frâna tragicului.
Revenind la mesajul politic al spectacolului, cu siguranță într-un fel a fost receptat la avanpremiera din 19-20 iunie 2025, într-un fel astăzi, 2 septembrie 2025, cine știe cum va fi peste un an. Cine plătește pentru întreaga nebunie trăită? La trei luni și mai bine de la noaptea valpurgică a spaimele noastre, suntem deja siguri de răspuns: nimeni. Un final dionisiac în care apolinicul pare resemnat și învins.
Dincolo de această perspectivă, spectacolul vorbește despre fragilitatea tinereții puse față în față cu fragilitatea armoniei lumii. "Cum am ajuns așa violenți? Ce se petrece cu noi?" se întreabă personajele în diferite momente ale spectacolului. Pacea nu e un dat, ci o condiție trecătoare a lumii, dar și pacea interioară se câștigă după multe bătălii. Prin întrebarea centrală, textul atingi dimensiuni universale: ce facem atunci când știm că normalitatea e ceva vetust și că armonia se apropie de sfârșit? Cazemata din pădure devine o metaforă a adăpostului interior pe care fiecare dintre noi și-l caută înainte ca lumea să se schimbe ireversibil.
(foto: Radu Afrim & Volker Vornehm)
Teatrul "Andrei Mureșanu", Sf. Gheorghe
Ultima vară de pace de Radu Afrim
Regie și univers sonor: Radu Afrim
Scenografia: Irina Moscu / Coregrafia: Flavia Giurgiu.
Distribuția: Oana Jipa, Costi Apostol, Mădălina Mușat, Eduard Crucianu, Bogdan Ifodi, Anastasia Florea și Robert Brage.