Documentarul se deschide duios cu imagini de arhivă, clipuri adresate părintelui (plecat în străinătate pentru a câștiga mai bine) cu scopul de a menține o legătură afectivă și pentru a alina greutățile pe care cel în cauză le are de înfruntat.
Circa 5 milioane de muncitori români au ales să părăsească țara și să muncească în străinătate pentru a asigura un trai mai bun familiilor lor. Noi suntem martorii poveștilor lor, cei care le ascultăm păsul, cei care le simt lipsa, cei care le duc dorul. Chiar dacă știm cum să ne detașăm de lucrurile astea, filmul reușește să dezarmeze, să te aducă într-un punct vulnerabil și dacă te agață cu un cârlig emoțional nu te mai lasă până la final.
În film, abuzatorul devine abuzat. Cel mai frapant lucru este incapacitatea de a recunoaște un pattern din partea lui Pavel care, după ce în primă fază se lamentează că șeful lui râde până și de felul cum merge, ajuns acasă face același lucru atunci când îi spune soției că nu gândește sau că nu vorbește cum trebuie.
Ajuns la limită după ce e supus atât la abuz fizic cât și psihic și înșelat de angajatorul său, Pavel este echipat de fata lui cu o cameră video cu scopul de a aduna dovezi. Tatăl dorește să nu se întoarcă acasă "învins" de un sistem care umilește și dorește să obțină pe cale legală banii care i se cuvin pe orele neplătite de-a lungul anilor. Cadrele largi surprinse de camera ascunsă dezvăluie masculinitatea toxică de care dă dovadă angajatorul și felul lui de a se impune prin frică în fața lui Pavel, modalități de care aflăm că și acesta le-a exercitat de-a lungul anilor în interiorul familiei lui.
Efectele violenței domestice sunt palpabile pe tot parcursul filmului din momentul în care corpul rigid al Linei este îmbrățișat de Pavel la întrevederea lor în Italia, la discuțiile despre pedepsele pe care le primea când era mică, trecând în revistă și divorțul din prima căsnicie a regizoarei, produs al unui comportament de control moștenit de la tatăl ei. Se remarcă arcul personajului autoarei care dorește să oprească propagarea traumei transgeneraționale pentru a-și apăra viitorul copil cu care este însărcinată în timpul filmărilor.
Filmul arată încă un caz în care familia tradițională este pur patriarhală și disfuncțională, condusă de tată cu o mână de fier și nu mare mi-a fost mirarea să văd că lumea din sala de cinema râde în momente mai puțin potrivite (probabil pentru a sparge tensiunea acumulată), ca atunci când bunica Linei îi povestește cum trebuia să lucreze din bec în bec ca să evite bătaia (care cumva era un lucru de la sine înțeles). Mama și sora protagonistei susțin narativa unui mediu casnic abuziv prin mărturiile lor legate de comportamentul tatălui care atunci când este confruntat direct de autoare își justifică grija și iubirea față de familie prin sacrificiile pe care le-a făcut prin munca depusă și greutățile întâmpinate în străinătate. Vedem deci un contrast între vulnerabilitatea lui Pavel în Italia și agresivitatea pe care acesta o emană acasă în Moldova, pentru că el echivalează emoțiile cu slăbiciunea, iar controlul cu puterea. Mama și bunica Linei afișează o acceptare resemnată, aproape pasivă, a rolurilor lor în cadrul structurii familiale. Spre deosebire de Lina, care caută răspunsuri și rezolvări, ele s-au adaptat la limitele mediului lor patriarhal, fiind fie victime, fie martori ai violenței domestice fizice și psihologice.
Filmul are și valențe de reflexie și reconciliere și chiar dacă nu oferă o rezoluție clară, ridică niște întrebări importante la fileu. Cum folosim educația pe care o primim acasă și cum evităm ca aceasta să devină o capcană? Cum (re)evaluăm această educație? Cum ne raportăm la inegalitate? Povestea este una intimă așezată pe mai multe straturi care arată drumul lung și adesea anevoios către iertare și către posibilitatea unei schimbări reale.