Povestea începe cu un zoom-out lent, ne sar în ochi o vază cu flori și un milieu, camera se mișcă, avem o panoramare și vedem icoane, bibelouri, drapelul sovietic și clasica mochetă pe perete. În fundal se aud șușoteli, dar în scurt timp se oprește camera și rămânem față-n față cu trei fete de vârste diferite. Este o înregistrare veche de 25 de ani, scoasă din arhiva familială, unde o vedem pe Lina - fericită și emoționată - cum cântă și recită poezii; toate pentru tatăl plecat în Italia. În contrast puternic vin explicațiile, sau dacă vreți, monologul cineastei înregistrat peste clip; în care regizoarea mărturisește că tatăl obișnuia să fie agresiv cu ele. Această voce din off apare în mai multe rânduri pe parcursul filmului, este o unealtă prin care regizorii dau context, clarifică și ironizează situația.
Chemarea la acțiunea are loc în momentul în care Lina primește un clip de la tatăl ei, în care acesta îi cere ajutorul. Dar odată ce ajunge în Italia ea devine agitată, tensionată, asta în mijlocul unui peisaj de o frumusețe rar întâlnită - cu un aspect pictural impresionist, plin de copaci, munți, hectare de vie și o casă frumoasă. În acest moment, Lina se găsește într-un conflict de interese atipic, între o carieră în care a militat mereu pentru drepturile omului și a ajutat prin reportajele ei oamenii abuzați, și neputincioși și amintirea violențelor pe care le-a suportat în copilărie. Asta o face să fie nehotărâtă dacă să-și ajute tatăl sau nu. În ciuda faptului că singurele lucruri care o mai leagă de tatăl ei sunt traumele și amintirile dureroase, decide să îi ofere ajutorul și totodată să afle motivul pentru care ea și cele două surori ale ei au fost "crescute cu bătaie".
Este astfel și o poveste de reconciliere, una de reîntoarcere la origini, dar această reîntoarcere nu este doar metaforică - reprezentată prin rememorările cineastei și așa zisele înregistrări din arhivă -, ci și concretă, ea revine fizic în țara natală (Republica Moldova). Face interviuri cu mama, bunica, sora și verișori ei, încercând să dea de capăt traumei, sperând că odată găsită sursa, trauma poate fi eradicată de la rădăcină.
Filmul problematizează relația și raportul de putere dintre est și vest, faptul că oamenii pleacă afară în speranța unui viitor mai bun, dar ajung să fie sclavii unor baroni locali, favorizând astfel crearea unui neo-colonialism. Pavel Vdovîi se vede nevoit să filmeze - cu camera ascunsă - orice derapaj al angajatorului, cu speranța că dovezile vor fi suficient de concludente în fața instanței. Nu vrea nimic mai mult decât să încheie abuzul la care este supus, să poate închide această etapă a vieții lui și să meargă mai departe. Aici se poate observa și inabilitatea statului de a-și proteja cetățenii, prin campanii de informare sau consiliere.
Chiar dacă filmul ne spune povestea lui Pavel Vdovîi, acesta, la un moment dat, cade pe locul doi. Aproape tot ce vedem pe ecran este prin intermediul Linei, prin monologuri, prin imagini de arhivă, prin reacțiile ei la clipurile tatălui. Ajungem să cunoaștem personajul indirect, prin Lina, astfel înainte de toate, noi descoperim ce se află în mintea ei, în sufletul ei, care sunt gândurile, frământările, dilemele pe care le are de anii de zile. Ea se oferă să fie un drum de legătură, un pod spre povestea unei familii exponențiale a Europei de Est: măcinată de frustrări, traume și lipsuri în care copii, odată deveniți adulți, sunt nevoiți să se lupte cu trauma generațională.
Cred că este un film care, din păcate, încă descrie foarte bine contextul social din România. Mai ales în zonele defavorizate bătăile sunt încă pe ordinea de zi. Cred că primul pas ar fi să conștientizăm efectul pe care felul acesta de a fi îl poate avea asupra generațiilor viitoare, un lucru pe care-l face foarte bine Tata. Recomand filmul, e un adevărat deschizător de ochi.