Ştim deja că mediul în care Alina Nelega pare a se simţi cel mai bine este acela al monodramei, ea lucrând foarte mult pe monolog, fie că scrie aceste monoloage, fie că le regizează. Trecând de la Hess, prin Monoloagele vaginului, până la Amalia respiră adânc (text publicat în format electronic de Editura LiterNet), cu o oprire obligatorie la Kamikaze (text publicat de asemenea în format electronic de Editura LiterNet, în volumul 4atru piese), autoarea - regizoare (după caz) ne propune nişte analize ale fiinţei umane puse sub lupă, lăsată să se desfăşoare în plinătatea ei în spaţiul gol al scenei. Pariul pe care îl face Alina Nelega de fiecare dată cu publicul este acela de a-i capta atenţia prin concentrarea pe o singură persoană, pe un singur personaj (cu variaţiunile de rigoare). Dacă în Monoloagele vaginului personajele interacţionau pentru a face trecerea de la un monolog la altul, în Kamikaze cei doi protagonişti se desfăşoară pe rând, fiecare rostindu-şi monologul şi captând atenţia celuilalt (şi implicit a publicului). E un pariu foarte dificil de câştigat în momentul în care trebuie să te concentrezi pe ceea ce are de spus un singur personaj timp de o oră sau mai bine, dar el se poate câştiga prin concursul unui public care are aplecare spre poveste, pentru că toate aceste monoloage pomenite mai sus sunt poveşti spuse cu aplomb, dinamice, angajante, care în momentul în care te-au prins te angrenează într-un carusel emoţional din care mai cobori la final, cu sentimentul cert că, cel puţin la nivel emoţional, în structura ta de om/spectator s-a mai modificat ceva.
Variaţiunile pot să se aplice şi aceluiaşi text, plămădindu-l altfel la un moment dat. Surpriza în acest sens o constituie Kamikaze, scris şi regizat de această dată de Alina Nelega, montat prima dată în spaţiul neconvenţional al unui club, cu Elena Purea şi Bogdan Farcaş ca protagonişti, după care reluat în spaţiul underground al Teatrului Ariel, cu Elena Purea şi Costin Gavază de această dată şi cu un final schimbat. Remarcabilă este trecerea de la o tipologie la alta în cazul personajului masculin. Dacă Bogdan Farcaş îi impunea personajului Cristi nişte trăsături aspre, instinctuale, animalice, Costin Gavază îl colorează altfel. El se apropie foarte mult de o anumită sensibilitate dublată de cruzime şi de raţiune pură (care spre finalul monologului aproape că alunecă în iraţional), ambii portretizând de altfel în felul lui propriu egocentrismul şi narcisismul acestui personaj.
Este captivant să urmăreşti - dacă ai văzut ambele variante - cum personajul masculin se colorează în alte nuanţe şi tonuri pe aceeaşi culoare de bază, în funcţie de personalitatea fiecăruia din cei doi actori. Costin Gavază merge mai mult pe exploziile interioare, cu efect estompat în exterior, dar la fel de percutante ca şi efuziunile şi izbucnirile de furie ale lui Bogdan Farcaş. Această modificare a personajului masculin la nivel de nuanţă o stimulează creativ şi pe Elena Purea, care la rândul ei preia din mers schimbările de coloratură şi se mulează perfect pe ele, reconstruindu-şi personajul în tonurile lui subtile.
De dată asta personajul masculin nu mai este imobilizat total de Kami, nuanţarea întâmplându-se în altă direcţie. Aşa cum este construit personajul lui Costin Gavază el trebuie abordat mai puţin pe latură fizică şi mai mult pe latură psihologică. La fel, finalul primei variante este unul tranşant, brutal, dintr-o bucată. În al doilea caz, tot mulându-se pe structura rafinat schimbată a personajelor, finalul este clar doar din punct de vedere intuitiv, rămânând oarecum deschis. Este un final cursă, chiar dacă avem impresia că s-a dat o rezolvare, gândindu-ne mai bine realizăm că lucrurile ar putea lua o altă întorsătură. Primul final este exclamativ, al doilea interogativ. Şi de aici diferenţa.
Mergând un pas mai departe, este recomandabilă confruntarea cu textul, publicat de LiterNet (în volumul 4atru piese), pentru a percepe schimbările în deplinătatea lor şi pentru a constata că ele sunt cu atât mai incitante, cu cât sunt propuse de acelaşi regizor, care îşi "remixează" propriul text la foarte scurt timp de la premieră, rezultând în final nu impresia de "indecis" ci impresia de "nuanţat", de redescoperire.
De la brutalitatea lui Kamikaze însă, Alina Nelega trece la sensibilitatea Vacanţei la Sevilla, în care problema se pune cu totul altfel. O femeie la şaptezeci de ani descoperă dragostea, după o viaţă aparent împlinită. A avut iniţial un soţ care a murit, are copii, are nepoţi, iar acum, în loc să dea curs resemnării, se abandonează unei explozii de sentimente care o catapultează înapoi în tinereţe, însă neumbrindu-i nici o clipă judecata, ci lăsând-o să savureze beţia simţurilor dublată de principiile şi raţionamentele bine definite ale unei concepţii de viaţă formată timp de şaptezeci de ani. Ea redescoperă culoarea pasiunii în macii înfloriţi, în firma cafenelei Trois canons unde are loc iniţial întâlnirea cu marea dragoste, în tot ceea ce o înconjoară (inclusiv în sala de teatru unde este invitată la Bărbierul din Sevilla). Această venerabilă doamnă merge pentru prima dată în viaţa ei la operă, rezonează la frumuseţea muzicii şi concretizează această plăcere în vacanţa la Sevilla, care pecetluieşte acest amor (evident nelipsit de inevitabila criză de gelozie).
În faţa publicului, confidentul ei, Marthe îşi analizează trăirile, întreg spectacolul fiind conceput ca o confesiune. El este plasat într-un spaţiu mic, cu puţine locuri, în care apropierea actriţei de spectatori este nu numai emoţională, ci şi fizică, senzaţia de intimitate fiind mereu prezentă. Monologul Iolandei Dain este dublat de jocurile de umbre, gesturi şi păpuşi coordonate de actorii Cornel Iordache - cu o mină emanând o profundă tristeţe metafizică - şi Mariana Iordache - imprimând măştii sale albe o inocenţă mirată, ambii actori păpuşari impresionând prin plastică şi coordonare corporală.
Pe de altă parte, spectaculozitatea vine din partea actriţei Iolanda Dain. Prin participarea la acest proiect, actriţa abordează cu implicare, dar şi cu umor personajul Marthe, creându-i o personalitate proprie şi definindu-i viaţa prin colorarea în tuşe delicate a câtorva trăiri cheie, pe care apoi construieşte mai departe, prin aplicare discretă de tonuri, pe un fond solid de linişte şi seninătate, chiar dacă zbuciumul este mai mult decât evident. Este în puterea acestei actriţe să ţină în frâu şi să coordoneze tot acest tumult sentimental în aşa fel încât să subjuge publicul dintr-o privire (care la rândul ei are amprenta înţelepciunii dublată de scânteia furtunii simţurilor). Lucrul acesta îi reuşeşte din plin, ea confirmându-şi încă o dată prin acest rol deosebit de ofertant, complexa personalitate artistică şi simţindu-se în largul ei într-un spaţiu total neconvenţional, diferit ca structură şi abordare de scena unui teatru naţional.
Mizându-se în continuare pe personalitatea actorului care poate să creeze lumi, de această dată Iolanda Dain / Marthe are în spatele său o lume de fundal, desenată frumos, conturată prin efecte luminoase şi prin jocuri de culori, reprezentând viaţa de până atunci, ei rămânându-i sarcina dificilă, dar îndeplinită cu succes, de a modela noul său spaţiu vital, acela care prinde contur prin sentimente noi, dar atât de puternice încât sunt capabile să deseneze cu trăsături ferme harta unei noi existenţe.
Kamikaze
de Alina Nelega
cu Elena Purea, Costin Gavază
Regia: Alina Nelega
Vacanţă la Sevilla
după Noelle Chatelet
cu Iolanda Dain, Mariana Iordache, Cornel Iordache
Regia: Alina Nelega
Teatrul Ariel Underground
Târgu-Mureş