Dar nu, nu trebuie să fii regină ca să câștigi într-un final acest fel de rămășag. Poți fi doar o fetiță a cărei singură certitudine ce ține loc de mamă, de tată, de bunică și de îmbrățișări este o debara plină de cărți. E nevoie doar să visezi în adolescență că teatrul poate schimba lumea. Să înveți bine și să nu abandonezi când va deveni totul mai greu, doar pentru că acum tu ești adultul, unul la fel ca toți cei din jurul tău care până atunci n-au crezut în tine, în visurile tale. Dar tu să continui să visezi și să crezi. Să naști lumi, copii, iertări și îmbrățișări, ca în visul tău. Să iubești și să oferi iubire. Întocmai ca Fetița din debara, spectacolul Oanei Jindiceanu de la Teatrul de Artă din București, un adevărat act de curaj, un exercițiu de sinceritate absolută, într-o interpretare de forță, din care nu lipsesc absolut deloc sensibilitatea, umorul, dansul, tristețea, dar mai ales optimismul.
Fetița din debara, montat de Andreea Grămoșteanu și Alexandru Unguru la Teatrul de Artă București, este un spectacol-îmbrățișare, un one-woman show, în care Oana Jindiceanu își interpretează propriul text dramatic, o monodramă de inspirație autobiografică, scrisă în cadrul atelierului de dramaturgie coordonat de Mimi Brănescu la Centrul Cultural Ion Sava (TNB). Textul a fost publicată alături de alte câteva piese ale acestui laborator de creație în volumul Primul draft: 9 piese de teatru: 9 autori la debut, apărut în 2024 la Editura Muzeul Literaturii Române, București. Tot pe Oana Jindiceanu o puteți citi frecvent pe LiterNet.ro, la secțiunea Ficțiuni Reale, un proiect inițiat de Florin Piersic Jr. în care autorii scriu microficțiuni de 500 de caractere pe teme date.
Povestea Oanei este ca un basm vechi, dar în cheie modernă. O poveste de viață fragilă ca o icoană pictată direct pe sticlă și apoi scăpată, poate din greșeală, sau poate nu, direct pe ciment. Țăndări. Oana face viața asta fărâme. Pentru ea și pentru publicul ei. Căruia îi arată că, pentru a înțelege întregul trăit, e nevoie să-l recompui de fiecare dată cu mâinile tale, bucată cu bucată, până la imaginea finală, de ansamblu, complexă și atât de complicată, prin care te definești în prezent. Fetița din debara este un spectacol greu de dus, atât pentru Oana, care își face sufletul batistă de strâns viața bucată cu bucată, cât și pentru sufletele noastre, ale spectatorilor, pe care cioburile din povestea fetiței din debara ne descos pe dinăuntru, ne taie adânc și ne lipesc la loc mai buni.
De scenografia spectacolului se ocupă chiar Andrei Jindiceanu, soțul Oanei, și pentru că așa e în teatrul independent, toți devin parte din aceeași familie, dar și pentru că nici n-ar putea fi altfel, întrucât el este chiar artistul, tatăl copiilor, bărbatul acela mișto la care visase fetița din debara. Spațiul negru, restrâns, al scenei de la Teatrul de Artă recompune perfect debaraua, un ascunziș întunecos, claustrat (un spațiu de penitență care amintește de burta chitului) care te conține. O ușă uriașă, întreagă, vopsită smarald, în stânga, închizând un trecut. Apoi, o bucată de ușă și în fundal, pe jumătate înghițită de cer. Pesemne e bine să ai unde bate când îl cauți pe Dumnezeu. În dreapta, delimitând prezentul de viitor, stă cealaltă bucată de ușă, pe jumătate intrată-n pământ. În rest, decorul este pur și simplu inexistent. Debaraua strâmtă ține loc de îmbrățișare. Însingurarea ține loc de suportabilitate. Întunericul nu te judecă, te acceptă așa cum ești. Scena-debara rămâne singura care te primește și te pitește atunci când nu mai poți duce realitatea.
Oana Jindiceanu povestește că Fetița din debara a pornit de la o întâmplare reală: tatăl ei se afla în acel moment în spital, așa că aceasta a fost fărâma de real de care s-a agățat atunci când a început să-și scrie monologul. Momentul din spital o poartă pe Oana înapoi în timp, în debaraua plină de cărți a bunicii. În spectacol, mama, bunica și tatăl prind contur odată cu literele scrise cu creta pe podea în dreptul celor trei uși.
TATA. Un tată de 120 de kilograme. Pe care l-a pierdut și l-a regăsit, de care s-a îndepărtat sau a fost îndepărtată, care a rănit-o și pe care în final a reușit să îl vindece. Odată cu vindecarea ei proprie. Îl găsesc. Întins pe pat. Pe jumătate gol. Miroase foarte tare a urină. Nu am cum să-l mișc, nici cum să-l șterg, și nici cum să-l îmbrac. Mă întind lângă el și pun capul pe pieptul lui. E prima oară când stau așa cu tata.
BUNICA. O bunică pentru care oamenii trebuie să rostească apăsat la înmormântare Dumnezeu să o ierte!, pentru ca Dumnezeu să facă totuși acest mare efort de a o ierta. Poate pentru dosul acela de palmă pe care fetița-l primește pentru că nu i-a zis vecinei sărut-mâna la timp? Sau pentru că îi repetă frecvent că e o putoare îngălată ca taică-su, o mincinoasă ca taică-su, fiindcă tot ce e mai rău în lume e pur și simplu ca taică-su? Ori poate pentru acel Mă bucur să te văd zis cu lacrimi în ochi și cu atâta dragoste în îmbrățișarea finală, care ar fi putut să șteargă tot calvarul fetiței, dacă bunica aceea bolnavă n-ar fi adăugat senin (și senil) Nu mai știu cine ești...
MAMA. O mamă care înseamnă acasă doar la sfârșit de săptămână sau când ea se ceartă cu bunica. Și pe care fetița de 12 ani abia o convinge într-o duminică seara să rămână totuși la ea peste noapte. Pentru ca luni dimineața, o banală discuție despre sandvișul pentru școală (câte sandvișuri îmi pune bunica la pachet? Eu i-am răspuns senin că niciunul. Mama a luat foc instantaneu și mi-a zis că de acum, nu mă mai duc la bunica niciodată) să lipească brusc două cioburi distante, reparând o fărâmă din cei doisprezece ani de viață: Un sandviș mi-a schimbat viața. (...) Sunt cu mama. Sunt ACASĂ! Două vieți aduse împreună într-un moment de grație. Dar tot acela este și momentul în care grația se năruie. Mama nu e și ea cu mine. Mama e singură. E o mamă care bea în fiecare seară. O mamă care găsește în fetița ei cauza propriei nefericiri. Pentru că nu-și va mai putea reface viața niciodată. "Cine mă mai ia cu coadă?" Așa a zis. Coadă. Adică eu.
Am patru ani. Am șapte ani. Am zece ani. Urmează cu aceeași neîncredere 12, 16, 19. Apoi la 20 de ani e studentă la actorie. Are 24 și termină facultatea. Mi-ar fi plăcut, spune ea, să vină și tata la spectacolele mele. Apoi are 28 și e posibil să fie însărcinată. 37 și naște a patra oară. 41, din care trei ani însărcinată și nouă alăptând. Am doar cioburi din mine, pare a spune în acest fel Oana. Nimic fluent, liniștitor, curgător; doar poticneli existențiale. Doar frame-uri care dor, doar oameni cu bâte, tatăl, mama, bunica, și în mijlocul lor un copil cu suflet fragil, pictat pe sticla unei copilării iconoclaste. Nimic edulcorat aici, dar nici plin de venin. Doar vindecătoare anamneză. Și totuși, în confesionalul întunecos al scenei, ochii Oanei se văd, iar Dumnezeu se încuie cu ea (și noi împreună cu El) pentru mai bine de o oră în debara, fiindcă, odată cu fiecare spectacol, are de refăcut același puzzle: o fetiță greșită cu părinți stricați în debaraua căreia cresc, treptat și inconștient, cei patru viitori copii, și prin ei, vindecarea.
Mi-a plăcut sentimentul pe care îl aveam pe scenă. Paradoxal, acolo mă simțeam în siguranță și simțeam că pot să vorbesc mai ușor cu Dumnezeu. Că e mai aproape și că mă aude mai bine.
În debaraua Oanei, cuvintele dor ca niște șfichiuri de bici peste spatele unei nemeritate penitențe. Greșelile celorlalți se rostogolesc tăvălug peste ea, o cuprind. Ea însăși ajunge să facă greșeli, o sarcină în adolescență, un avort, apoi trauma care o forțează să se maturizeze, să învețe. Dar în esență, carnea peste care cuvintele lasă răni adânci e a unui copil cu visuri frumoase. M-am gândit să dau la actorie, îndrăznește, paralizată de frică, să i se destăinuie mamei. În primul rând, nu ai talent. În al doilea rând, la teatru intri doar dacă ai pile sau ești curvă. Ești curvă? vine și răspunsul. Dar el taie ca o așchie de sticlă peste care trebuia să fi fost pictată icoana unei mame.
Poate cel mai puternic și delicat moment din monodrama Oanei este visul pur de copilă, o hologramă născută din senzația persistentă de dor și proiectată utopic în propriul viitor. În carnea unei realități stricate, acesta este miezul ei de speranță, în care cu certitudine ne regăsim cu toții, orice fel de copilărie și adolescență am fi avut. Am 15 ani. Ascult muzică, plâng, mi-e dor de cineva, dar nu știu exact de cine și îmi imaginez ce adult mișto o să fiu. O să am mulți copii, pe care o să-i țin mult în brațe și o să-i iubesc mult de tot. Și tatăl copiilor mei va fi un bărbat mișto. Un artist. Un rebel. Vom avea cea mai frumoasă poveste de dragoste.
Doare mult acel imprecis, dar acut dor de cineva, dar nu știu exact de cine, în același timp fiind și premisa încolțirii de timpuriu a seminței unui viitor pe care numai puterea fragilității, a vulnerabilității, a atâtor absențe acumulate îl va face posibil. Fetița devine astfel punctul de sprijin al pârghiei propriei vieți, intuind la 15 ani că nu poți compensa trecutul decât prin ceea ce ești capabil(ă) să-ți construiești singur(ă) în viitor.
Rețeta acestui echilibru vital este poate darul cel mai prețios pe care monodrama Oanei Jindiceanu îl oferă spectatorilor. Viața îți dă din oficiu un trecut ca un angrenaj cu câteva roți zimțate, care mistuie și (de)formează plastilina ta moale de copil și adolescent, dar de la visul tău înainte devii tu centrul de greutate al propriei vieți. Și atunci viitorul îți aparține; devii responsabil să îl construiești în așa fel încât să-ți compensezi, ba chiar și să-ți vindeci trecutul. Cu lecția aceasta de viață încolăcindu-mă ca o îmbrățișare m-am ridicat în picioare la final să aplaud.
Trebuie timp și răbdare, așadar, până să poți încuia definitiv debaraua copilăriei stricate. Dar mai ales trebuie să ai puterea să-ți ții cioburile propriului trecut în palme, să le observi atent tăișul, să le lași să te-nțepe și să plângi, ca în confesiunea Oanei: Am atâtea lucruri de spus pe scenă! Mă ascund în baie, las apa să curgă, plâng și mănânc ciocolată. Baia e noua mea debara. Abia de aici înainte se poate produce întâlnirea dintre tine și tine. Așa cum un simplu sandviș îi schimbase drumul și o întorsese definitiv acasă pe fetița care avea nevoie de mamă, tot în același mod, o banală așteptare a metroului în stația Izvor are puterea madlenei proustiene, fiindcă memoria, nesupusă legilor timpului, le aduce față în față pe același peron pe cele două Oane, cea de 40 de ani, care vine de la o audiție, și cea din trecut, care a așteptat de atâtea ori la Izvor metroul în drumul ei spre școală, apoi spre liceu.
Dacă aș vedea-o pe Oana adolescentă, ce i-aș spune? (...) O îmbrățișez și îi spun: "Știu că e greu, dar va fi bine, crede-mă.
Nu e imposibil, dar nici ușor. E destul de greu să-ți repari propria viață, darămite toate viețile stricate ale celor dragi. Dar fiecare viață reparată este o etapă din procesul de vindecare. Iar medicamentul este în final iertarea. Iubirea. Înțelegerea existenței unei bunici care avea doar 7 ani când a izbucnit războiul și care apoi și-a pierdut primul copil, o fetiță, trebuind să trăiască mai departe cu acest ciob în inimă. Urmează acceptarea că propria mamă a fost și ea o fetiță închisă într-o debara, fiindcă nici pe ea n-a ținut-o propria mamă în brațe. Dar o vor ține nepoții, cu patru perechi de mâini, cu patru inimi fragile, dar pure. La fel și cu tata, căruia dragostea i-a mai câștigat niște timp.
"De ce ai făcut atâția copii?" Mă întreabă oamenii cu voce tare sau în gând. Pentru că în familia noastră era nevoie de multă iubire.
Pe scena Fetiței din debara am ascultat o copilă crudă, sensibilă, delicată, dar și o femeie puternică, matură, apăsând cu intensitatea confesiunii asumate nuanțele poveștii sale de viață, am văzut o adolescentă care disimula prin sarcasm și în egală măsură o fetișcană dansând frenetic în coregrafia Selinei Colceru, am simțit o Oana reală, atentă la publicul ei, o actriță talentată și o scriitoare de forță, care și-a îmblânzit pentru acest spectacol nu doar sufletul, ci și cuvintele care să i-l cuprindă. În mod cert un astfel de teatru (îți) poate schimba lumea.
Fotografii din galeria realizată de Dinu Lazăr, de vizionat integral aici.