Actrița Oana Jindiceanu, care este și autoarea monologului, realizează un one woman show de mare rezonanță emoțională, bazat pe evocările și mărturisirile unei femei care și-a construit propriul drum în viață prin forțe și abilități proprii unui spirit voluntar. Etapele parcurse sunt delimitate și vizual prin înscriere cu creta pe padimentul scenei a trei repere majore în devenirea ei: TATA, BUNICA, MAMA. Etape existențiale înregistrate ca experiențe unice, tratate cu sensibilitate, umor și autoironie, duioșie și dispreț uneori, în drumul de maturizare și acceptare a adevărurilor esențiale. Reperele ei se desacralizează treptat. De la mândria de a fi "fata lui tata" la degradarea treptată a modelului ajuns alcoolic și decrepit. De la căldura emanată de dragostea bunicii la impunerea unor norme severe din partea acesteia și răceala inerent apărută între ele. Ca și ruperea legăturii cu mama naturală care n-a încurajat-o în alegerea unei profesii dorite. Totuși, ajunge studentă la Teatru, după cum și-a dorit, dar adevărata vocație a ei, mărturisită sincer, excedă vanitatea visului de actor și se înscrie în practica vieții ca cea mai frumoasă vocație: aceea de a fi mamă. O mamă adevărată care să nu repete greșelile mamei sale. O mamă iubitoare, căci sentimentul și cultul maternității trăiesc în ea plenar. Prin cei patru copii născuți ea se simte împlinită și suficient de ocupată cu grijile zilei încât să fie fericită, să uite de necazurile și piedicile îndurate în pruncie. Desigur, este și o odă adusă maternității în stare pură, indirectă.
Scenariul se structurează pe evocări ale reacțiilor ei la diferite perioade din viață. E când naivă, când drăgăstoasă, când înfrântă, când victorioasă, când retrasă în cuibul ei de gânduri în "debaraua emoțiilor" unde poate să plângă în voie și poate să se mărturisească jurnalului sau să exprime în "versuri fără rimă" (învinuirea mamei) gama învolburată de sentimente care o năpădesc. Departe de a fi biografia unei femei de excepție, viața ei este una dintre cele mai comune, simple împletiri de vise și realizări ale unei femei obișnuite. Oana Jindiceanu valorifică și nuanțează melodramatic psihologia personajului construit, colorează linearitatea discursului, dă amploare registrului afectiv conturat cu discreție și afabilitate. Știe să contrapună duioșiei limbajului subliminal duritatea loviturilor sorții convertite în neașteptate coups de théâtre. Suplețea jocului pune în evidență vulnerabilitatea, dar și condiționările temperamentale al eroinei. Posibilitățile declamative ale actriței glisează firesc și exact după încărcătura emoțională a dezvăluirilor.
Cu îngrijire din partea regiei semnate de Andreea Grămoșteanu și Alexandru Unguru, personalitatea actriței iese în evidență cu prisosință într-un rol de compoziție extrem de elastic și elocvent. Sugestia de decor (Andrei Jindiceanu) și coregrafia (Selina Colceru) nu impietează accentul pus pe personalitatea actriței, dimpotrivă îl potențează prin discreție. Aranjamentul muzical e de-a dreptul nostalgic pentru a reînvia din câteva reproduceri melodice o perioadă din trecutul trăit într-o margine de București.
Fotografii din galeria realizată de Dinu Lazăr pentru LiterNet, de găsit aici.