Povești care merită să fie spuse - Winter Taiga la Alpin Film Festival, 2025

Un lac înghețat bocnă, ireal de albastru, străbătut de linii albe, frânte îmi pare un cer răsturnat pe care se văd urmele lăsate de stele căzătoare. Camera filmează dintr-un unghi ce face ca sania ce alunecă pe suprafața lui, în care se află câțiva oameni, să pară că zboară printre galaxii. Opresc trailerul și reiau secvența de câteva ori. De fiecare dată, văd lacul ca pe un cer pe care dansează stele și prin care plutește o sanie de parcă ar fi trasă de renii lui Moș Crăciun. Din confortul camerei mele, în fața laptopului, mi-e ușor să caut poezia printre pixeli, dar știu precis că nu pe ea aș găsi-o prima, dacă în sania aceea aș fi eu, iarna, pe lacul Khovsgol, în nordul Mongoliei. Acesta este însă intro-ul filmului Winter Taiga / Taigaua iarna (Belgia-Mongolia, 2024, r. Dominique Snyers), prezentat la Alpin Film Festival (2025), care seduce spectatorul prin imagini decupate atent de ochiul unui regizor care mărturisește că a fost fascinat dintotdeauna de întinderile nesfârșite și de oamenii entuziaști (flolopapys.com/filmmakers).

În filmul lui Snyers, ca în orice documentar adevărat, frumusețea imaginii nu este un scop în sine, ci doar modalitatea prin care spectatorul e sensibilizat cu privire la lumea pe care urmează să o descopere. În această lume, Khovsgol nu este o apă oarecare, ci inima de apă dulce a Mongoliei, un loc sacru, cu apă rece și limpede, care iarna se transformă în drum de gheață. Pentru oamenii locului, sora mai mică a Baikalului nu este spectacol vizual, ci sursă de apă, de hrană, parte esențială ce susține rețeaua viului.

Gerurile cumplite din timpul iernii, verile năucitor de calde sunt, în limbajul nostru, de europeni ce trăiesc în clima continental temperată, condiții extreme. Pentru crescătorii de reni, personaje în documentar, sunt însă viață cotidiană. Oamenii, plantele, animalele, toți și toate s-au adaptat la oscilațiile mari de temperatură, la întinderile nesfârșite, la resursele puține. Documentarul surprinde, timp de 12 zile, iarna, felul în care se desfășoară viața în taiga, reflectată prin ochii unei familii de crescători de reni și prin cei ai unor vizitatori occidentali.

Motivul în jurul căruia se construiește documentarul este relația simbiotică dintre oameni și reni: oamenii îi protejează și îi îngrijesc, în timp ce renii le asigură mobilitatea și hrana. Rezistenți și puternici, în ciuda staturii mici, renii sunt ființe pe care oamenii nu se feresc să le admire. Le place libertatea și sunt docili, spune unul dintre crescători, pe care într-o altă secvență îl auzim strigându-și turma într-un fel pe care animalele îl înțeleg și la care și răspund imediat.

Într-una din nopți, lupii atacă renii, prilej pentru vizitatori să descopere că în taiga nu e loc pentru opoziții ireconciliabile, ci pentru înțelegerea faptului că toate formele de viață au dreptul să existe. Când unul din crescători spune că lupii sunt mai demni de milă, căci ei nu au o turmă întreagă la dispoziție așa cum au oamenii, înțelegi că puținii nomazi care mai străbat taigaua alături de renii lor se raportează la lume într-un fel pe care lumea modernă pare să îl fi uitat.

Alegerea iernii ca anotimp al filmării amplifică atât dificultățile tehnice, cât și expresivitatea vizuală. Linia orizontului se distinge, uneori, doar prin prezența oamenilor și a renilor, mici puncte negre în depărtare. Planurile generale, cu întinderi albe ce par monotone, se dezvăluie la o privire mai atentă drept o țesătură de umbre, de urme, de linii ce umplu spațiul încet, ca mersul renilor prin zăpada afânată. Privirea spectatorului este constrânsă să devină atentă, să distingă diferențe subtile, să fie răbdătoare, asemenea locuitorilor taigalei care își măsoară fiecare pas.

Prim-planurile zăbovesc pe chipuri când aspre, când adâncite în gânduri, pe respirația aburindă a renilor, pe ochii lor mari și blânzi, pe piciorul însângerat al unuia dintre ei după atacul lupilor sau pe fumul plutind în cort ca un spirit al pădurii înseși.

În plan secund, filmul atrage atenția asupra dilemei în care se găsește Mongolia: între păstrarea vieții rurale tradiționale și tentația confortului modernității. Episodul în care fiul cel mic al unui crescător de reni își comunică, printr-un desen, visul de a deschide un bar de karaoke e emblematic pentru o întreagă generație. Totuși, epilogul arată că el a ales, cel puțin pentru moment, să rămână în taiga, să-și întemeieze o familie și să aibă grijă de reni. Alegerea nu este însă definitivă, sugerând faptul că oamenii pendulează între continuitate și schimbare.

Winter Taiga / Taigaua iarna nu este numai un film de imagine în care iarna mongolă e personajul principal, ci și o invitație la a privi cu atenție în jur, pentru a nu rata poveștile despre compasiune, grație și rezistență care merită să fie spuse.