Montat cu sensibilitate de Horia Suru și carismatic interpretat de Florin Piersic Jr., O mie de motive este un spectacol-confesiune, o formă de artă care refuză artificiul, mizând pe sinceritate și contact direct. El vine în fața ta cu o poveste profund umană: un copil încearcă să-și salveze mama de depresie făcând o listă. O listă cu motive pentru care viața merită trăită. Simplu. Atât de simplu, încât doare.
Textul spectacolului este adaptat după piesa Every Brilliant Thing, un proiect britanic devenit fenomen mondial tocmai datorită mesajului său universal și anume acela că în fața durerii avem nevoie de ancoră, iar această ancoră poate fi uneori un lucru aparent minuscul - mirosul cartofilor prăjiți, o melodie ascultată în copilărie sau atingerea unui câine.
Lista începe cu Înghețată. Și continuă: Bătaie cu perne. Plastilină. Creioane colorate. Orez cu lapte. Pistoale cu apă. Cartea Junglei. Acestea sunt primele șapte motive scrise de un copil de șapte ani după prima tentativă de suicid a mamei sale. Crescând împreună cu personajul, lista devine mai complexă, mai profundă, păstrând inocența. Nu aflăm prea multe detalii biografice, dar nici nu avem nevoie de ele. Pentru că povestea este despre noi toți. Despre cum fiecare dintre noi s-a aflat, măcar o dată, în fața unui întuneric care părea că nu mai trece. Și despre cum am găsit (sau nu) un motiv să rămânem.
În spectacol, Florin Piersic Jr. nu joacă și nu declamă. În schimb, îl însoțește. Îl respiră. Îl lasă să curgă prin el, oferind spectatorilor exact atât cât pot duce - uneori o replică șoptită, alteori o privire, un gest, o pauză. Între cuvinte, rămâne loc. Loc pentru emoție, pentru gânduri, pentru propria memorie a fiecăruia dintre noi. Interpretarea sa evită orice dramă convențională. Este în același timp reținută și profund emoționantă. Se simte în el nu doar actorul, ci omul care cunoaște subiectul pe dinăuntru. Omul care a simțit, într-un fel sau altul, cât de greu poate fi uneori să trăiești; și cât de vindecător poate fi să împărtășești această greutate cu alții.
Totul în jurul acestui spectacol e redus la esențial. Decorul este aproape inexistent. Lumina e exact cât și cum trebuie. Nu există o coloană sonoră complexă, ci câteva inserții muzicale atent alese. Și cu toate acestea, spațiul este viu. Se umple cu vocea lui Florin, cu emoția lui, dar și cu prezența publicului - poate cea mai importantă componentă a întregii construcții.
Importantă. Pentru că relația cu publicul nu e una pasivă. Spectatorii primesc la intrare bilețele pe care sunt scrise motive din listă și, la un moment dat, sunt invitați să le citească cu voce tare. De asemenea unii sunt cooptați în mici scenete. Dar totul se întâmplă firesc, fără presiune, cu un soi de naturalețe aproape terapeutică. Eu am primit biletul cu motivul numărul 320: Să faci un balon de gumă imens și să ți se lipească pe toată fața. Dar înainte să trebuiască să-l rostesc, am fost invitat să joc rolul bărbatului dintr-un cuplu de bătrâni amabili care nu se poartă ciudat și care nu miros ciudat (motivul numărul 10) care au cumpărat puștiului o pungă de pufuleți (motivul numărul 8) și un suc (motivul numărul 9). Însă pentru mine highlight-ul a fost atunci când s-a ajuns la motivul numărul 619: cuvântul plintă, cuvânt pe care am fost rugat de Florin să-l rostesc partenerei ca și cum i-aș spune "Te iubesc!". După trei încercări nereușite, Florin mi-a arătat cum trebuie făcut și am speranța că cea de-a patra oară a fost cum trebuie. Cel puțin lumea a râs. Așa cum s-a râs pe tot parcursul spectacolului. Iar această relaxare, această deschidere a creat un sentiment rar de comunitate. De comuniune. Toate aceste interacțiuni nu doar au rupt cel de-al patrulea perete, ci l-au dizolvat complet. Teatrul nu a mai fost un act de interpretare, ci un gest împărtășit.
După ce se trage cortina, unele spectacole îți dau teme. Altele îți pun întrebări. O mie de motive îți dă o listă. Sau, mai bine spus, te provoacă să ți-o scrii singur. Pentru că, după ce ieși din sală vrei să taci. Să te gândești. Să numeri. Să numeri lucrurile care contează. Să pui în capul listei motivul numărul 100.000 din spectacol - Să iubești - și apoi să continui lista: Răcoarea toamnei. Biscuiții. Să ai un prieten aproape. Fericirea copilului tău. Sunetul ploii bătând în geam. Și, poate, chiar dacă nu le notezi, vei începe să le observi mai des. Să le simți. Să le pui deoparte, ca pe niște fire de lumină pentru zilele în care se face din nou întuneric.
O mie de motive nu este un spectacol despre depresie. Este un spectacol despre viață. Despre acea parte invizibilă, fragilă și adesea ignorată a vieții care ține de emoție, de memorie, de lucrurile mărunte. Este un spectacol care nu oferă soluții, ci creează spațiu. Spațiu în care e în regulă să fii vulnerabil. Spațiu în care e permis să simți.
Pentru cei care caută în teatru nu doar divertisment, ci oglindă; nu doar performanță, ci sens; O mie de motive e un dar. Un dar intim și necesar.
(foto: POINT - Hub cultural)