În a X-a ediție a Reuniunii Teatrelor Naționale Românești desfășurate la Chișinău între 10 și 21 septembrie 2025, Teatrul Național "Mihai Eminescu" a prezentat în avanpremieră spectacolul Patimile după Iov în regia Luminiței Țâcu, dramatizare după romanul cu același titlu scris de Val Butnaru. "Ar fi bine să se realizeze o lectură publică, la nivel național. Este un roman și un manual de istorie care trebuie citit cu mare atenție și trebuie să ocupe pe masa noastră de lectură un loc de primă importanță." a scris despre romanul Patimile după Iov Teo Chiriac, președintele Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova.
Valentin Butnaru, născut în 1955, este un jurnalist, dramaturg, publicist și scriitor din Republica Moldova. În 1991 a fost printre fondatorii Agenției de Presă Basa-Press. În 1995 a fondat grupul de presă Flux, foarte cunoscut în anii renașterii naționale din Basarabia. În 1999 a fondat un nou ziar, Jurnal de Chișinău. A câștigat mai multe premii în domeniul jurnalismului. În anii 2000 era cunoscut și pentru activitatea sa de analist politic. A fost prezentatorul emisiunii Cabinetul din umbră de la Jurnal TV, iar din 2020 este gazda emisiunii Vânturile, valurile de la același post. A fost director al Teatrului "Eugene Ionesco". Este dramaturg, piesele sale fiind montate pe scenele teatrelor din Chișinău, Bălți, Cahul, România, dar și la radio: Procedeul de jiu jitsu (1981), Apusul de soare se amână (1982), La Veneția e cu totul altfel (1989), Iosif și amanta sa (1993), Saxofonul cu frunze roșii (1997), Cum Eclesiastul discuta cu Proverbele (1999), Șase autori în căutarea unui personaj (2001), Fotografi și clovni invizibili (2005), Avant de mourir (2007), Scrisorile pierdute de I.L.C. (2008). După 30 de ani de dramaturgie, romancierul Val Butnaru a continuat linia jurnalistului și dramaturgului, fiind preocupat de problemele nedezlegate sau mistificate istoriei și de consecințele pe care istoria le are asupra omului simplu. În 2009, Președintele interimar al R. Moldova, Mihai Ghimpu, i-a conferit Ordinul Republicii, dar în 2014 Val Butnaru a anunțat că renunță la acest ordin în semn de protest deoarece distincția i-a fost conferită și lui Vladimir Plahotniuc, celebrul oligarh local Plaha, care în acea perioadă deținea mai multe posturi TV concurente ale Jurnal TV.
În anul 2022, a publicat Patimile după Iov, un roman-frescă a două secole de istorie a Basarabiei, de la anexarea acestui teritoriu de către ruși până în prezent (războiul de pe Nistru), istorie văzută prin neamul Iovilor, țărani avuți din sudul Basarabiei. "Am încercat prin prisma unei familii care stă în sudul Basarabiei să redau întreaga dramă, de 200 de ani, poate și mai mult, a Basarabiei care este divizată, a fost divizată, a fost împărțită. Este o carte despre noi, cred că." mărturisește Val Butnaru, autorul romanului.
O variantă radiofonică a romanului Patimile după Iov o reprezintă spectacolul realizat la Teatrul Național Radiofonic - Radio România, de regizorul Petru Hadârcă cu o echipă de actori de pe ambele maluri ale Prutului, scenariul radiofonic semnat de Magda Duțu în cadrul proiectului Dramaturgi români contemporani.
Dramatizarea Luminiței Țâcu urmează structura romanului alcătuită din: Cartea întâi - Fâșia celor două ceasuri, Cartea a doua - Dezrădăcinatul, Cartea a treia - Acordeonul, galeria personajelor cuprinzând generații ale acestei dinastii: de la stră-străbunicul Ioan Iov, "care a votat Unirea Principatelor în 1859", până la ultimul urmaș, Mitru, ziarist ce transmite știri pentru Europa Liberă în timpul luptelor cu separatiștii transnistreni. Dialogul existent în roman devine baza majoritară a dialogului scenic. Dramatizarea păstrează intactă ideea de monumentalitate a istoriei, care este de fapt, personajul principal. Fluxul romanului se transmite în textul spectacolului, reușita venind din faptul că această dramatizare nu a fost gândită abstract, ci a ținut cont de publicul său, de nevoile sale, de rănile încă nevindecate ale istoriei.
"Chiar de la începutul spectacolului va răsuna replica și va fi și proiectată "Nu este un spectacol istoric, dar este un spectacol despre felul în care istoria ne macină destinele". Pentru că în fond așa este și romanul. Mi s-a părut extrem de important să păstrăm această stilistică abordată în roman, împletirea documentarului cu ficțiunea și cred că aici a fost una dintre cele mai mari provocări." (Luminița Țâcu)
Asistăm la o tragedie istorică teatralizată. În centrul său, destinul unei familii (Iov și ai săi) devine metaforă a destinului Basarabiei. De aici impresia pe care spectacolul o dă, aceea a unei imense pânze în care jocul formelor dintre parte și întreg surprinde o lume și teribilele sale meandre.
Sunt trimiteri către perioada anexării și smulgerii din matricea românească, când familiile au rădăcinile tăiate. Personajele sunt prinse între două puteri și nu mai au stabilitate. Se creează o atmosferă de neliniște colectivă: frica de vecinul de la răsărit, presiunea rusificării, destrămarea comunității. Gura satului șoptește zvonuri despre liste negre, în timp ce personajele principale trăiesc teroarea directă a deportărilor staliniste (anii '40-'50). Nicio istorie oficială nu poate reda trauma mai clar decât scena unde sătenii sunt ridicați "noaptea, în vagoane". În comunitate, dispariția unui om nu e un detaliu statistic, ci o rană personală: lipsesc vecinii, lipsește cântărețul din cor, lipsește învățătorul, va lipsi Petra.
Urmează perioada sovietică de "normalizare". În sat, sovietizarea înseamnă colectivizare, schimbarea numelor, controlul limbii, apariția "activiștilor" care supraveghează tot. Conflictul dintre Toma și Alexei nu se desfășoară în abstracțiune: el e văzut în sat, pe uliță, în gospodărie, în cârciumă. Scenele sunt construite pe contrast: Toma rămâne loial rădăcinii, Alexei se adaptează și intră în structura noului regim, unul trăiește cu simplitate și sărăcie, altul cu uniformă și acces la putere. Conflictul frățesc reflectă scindarea Basarabiei între loialitate față de tradiție și tentația ideologiei sovietice.
Războiul de pe Nistru (1992) este punctul final al tragediei istorice. Familia lui Iov este deja destrămată, iar conflictul fratricid din sânul Basarabiei (moldoveni contra moldoveni, români contra români rusificați) este prefigurat de conflictul dintre Toma și Alexei. Vecinii, rudele, cei crescuți împreună pot ajunge în tabere opuse. Satul devine oglinda absurdului: un loc unde fratele se ridică împotriva fratelui. Istoria Basarabiei apare în spectacol ca o spirală de suferință repetată, unde familia devine microcosmos al unei națiuni. "Spectacolul, ca imagine, corespunde teatrului documentar, dar are și destul patetism, în sensul bun al cuvântului. Această îmbinare a documentarului cu ficțiunea mi s-a părut marea provocare și, totodată, ceea ce îl face diferit de altele", a menționat Luminița Țâcu.
Dacă în istoria "mare" apar granițe, tratate și imperii, în spectacolul Patimile după Iov totul se concentrează în satul Bisericuța. Aici, drama colectivă se vede "la mic", prin familii, gospodării, relații de sânge și vecinătate. Irina Gurin, scenografă, are marea provocare de a construi lumea Bisericuței. Bisericuța nu este un loc ficțional pe hartă, ci un univers închis, unde timpul istoric se concentrează. Aici se joacă toate dramele: invazii, deportări, război, frică. Bisericuța devine un axis mundi laic și comunitar. Să nu uităm că în imaginarul rural, satul este centrul lumii: acolo se nasc oamenii, acolo mor, acolo se transmite tradiția. Toți eroii (Iov, soția, copiii, comunitatea) sunt ancorați de acest spațiu. Plecările, deportările, rupturile capătă greutate tocmai pentru că înseamnă dezrădăcinare din Bisericuța natală. Nu avem aici un axis mundi sacru, ca în miturile tradiționale (templu, munte, arbore al lumii), ci un axis mundi profan și istoric: satul care devine centru de gravitație al unei istorii naționale. Pentru locuitori, lumea începe și se sfârșește la Bisericuța. Tot ce vine din afară (armate, ideologii, războaie) este perceput ca o invazie a lumii asupra centrului lor mic.
Scenografia este de o stilizare aerată, deloc ostentativă, axându-se pe elemente de ritual, hieratic în simplitatea și organicitatea lui. Casa Iovilor, construită sobru, rigid, este un element de decor central, plasată în centrul scenei, un nod spațial care ordonează universul, legând cerul de pământ, trecutul de viitor, sacrul de profan. Casa este iluminată diferită în funcție de epoci și de intensitatea conflictelor, uneori este împinsă ca o povară sisifiană. Actorii se raportează la ea: intră și ies din jurul ei, o ating, o privesc, funcționează ca un metronom vizual al spectacolului: de epocă, ea rămâne fixă, în timp ce oamenii se schimbă și dispar. Clopote suspendat, măști, mese de lemn, fântâna, sunt alte elemente de decor cu trimitere mitică. Proiecție-video: Rena Botezatu, fixează cadrele istoriei sau dau glas demonilor acesteia, dar și ale celor interiori. Coloană sonoră: Vlad Adajuc, individualizează perioadele în care evoluează fiecare generație și imprimă coerență montării, adecvată fiind cu sobrietatea și austeritatea costumelor și decorului.
Regizoarea Luminița Țâcu și-a verificat și consolidat în acest spectacol câteva din notele caracteristice. Montările ei au o frumusețe aspră și întunecată, cu arhitecturi durabile, cu voci polifonice, dar mai ales cu tensiune interioară dând senzația unei corzi întinse gata să pleznească. Se simte atenția obsesivă în alternarea tempourilor și registrelor de joc, în alcătuirea și devoalarea ulterioară a convenției teatrale. Mizanscena, luminile, imaginile cernite, efectele sonore, mișcarea sincron din multe scene participă în Patimile după Iov la închegarea ansamblului, dar stâlpii de rezistență sunt actorii, extrem de bine aleși. Regizoarea a menționat deschiderea și implicarea actorilor Teatrului Național în acest proiect. "Am mizat pe actorii cu care am mai lucrat și în care am totală încredere. Ei au dorința de a vorbi despre cine suntem, de a-și pune întrebări despre trecutul trăit, prezentul pe care îl avem și viitorul pe care îl construim. Trupa Teatrului Național "Mihai Eminescu" este una foarte frumoasă și hăruită".
Dimitri Iov este simbolul basarabeanului care traversează epoci istorice violente fără a-și pierde umanitatea, eroul biblic rescris pe fundalul secolului XX. Mihai Zubcu îi redă tenacitatea, răbdarea, demnitatea, cu o suferință tăcută, aproape mistică. În plan scenic se realizează un necesar echilibru între statura de martir și dimensiunea de om simplu. Dimitri este personajul care nu zâmbește deloc, în nicio scenă și totuși suferința sa nu este una tânguitoare, ci foarte demnă. Tensiunea vine din tăceri, din privirea tristă care absoarbe nedreptatea, dintr-un ton reținut, spart doar în momentele de durere atroce.
În contrapunct, Diana Decuseară în rolul capricioasei Stefana, apelează la un joc expansiv, deschis, energic, dinamitând liniștea protagonistului. Doar o analiză superficială face din Stefana un personaj negativ. Mult prea târziu realizează Dimitri motivele plecării acesteia, dar este prea mândru să le recunoască. "Nu te mai săturai de pământuri! Cumpărai noi și noi terenuri! Dar pe mine m-ai întrebat? Te interesa dacă vreau și eu pământuri?... Eu eram pentru tine o simplă nevastă de primar. În accepția ta, trebuia să fiu al naibii de mândră de acest statut. Ei bine, nu eram!... Eu voiam să stăm de vorbă, să întreținem discuții elevate, sufletul îmi tânjea după o societate de oameni selecți, dar, mai presus de orice, după o dragoste ca în romane." - spune Stefana într-o scenă în care Diana Decuseară este o prezență acută, nervoasă, feministă, deloc bovarică. Nu întâmplător, Stefana este singurul personaj ce scapă de greutatea hainelor terne și rigide din țesături aspre, purtând haine elegante, diafane precum imaginația sa greu de înțeles pentru ceilalți.
Un raport de complementaritate și continuitate pare a fi cel în care se află personajele Toma și Alexie-Alexei Iov. Alexandru Pleșca spune: "Rolul meu este Toma Iov, un domn care a fost primar într-o localitate care a trecut prin multe greutăți și iată a fost deposedat de avere, a fost trimis în Siberia, a fost lăsat fără familie. Practic prin acest rol eu cred că redau toată situația și toată istoria acestui neam care a trecut prin diferite greutăți." Conflictul interior, între dorința de a trăi liber și realitatea opresiunii, este redat credibil, schimbându-și cu repeziciune starea de la o scenă la alta, reușind să fie altul la fiecare lovitură a sorții, și totuși același. Este prins între dorința de a rămâne și tentația de a fugi. Nu are forța monumentală a tatălui, dar trăiește drama prin mici gesturi de rezistență. Alexandru Pleșca emană prin jocul său teluric și echilibrat statornicie, demnitate, un soi de naivitate eroică. Toma nu are înclinația revoltei disperate, ci a rezistenței cotidiene. În raport cu istoria, Toma întruchipează fidelitatea și loialitatea.
Excelente confruntările cu fratele său, Alexei Iov, interpretat cu mare finețe de către Valentin Zorilă. Alexei este fiul care se rupe, cel care se lasă purtat de vânturile istoriei. Alexei se înrolează în structurile puterii, acceptă compromisul, devine vocea "celuilalt mal". Conflictul interior se dă între apartenența la familie și dorința de ascensiune personală. "Un sentiment vag de regrete și nostalgii cețoase au dat năvală în sufletul lui de dezrădăcinat. Se simțea un om fără neam, fără limbă, fără Patrie. De fapt, asta era: o floare smulsă din locul ei firesc și răsădită într-un pământ străin, înconjurată de plante care-i sufocau existența." Este fiul care vrea să evadeze, să scape de povara pământului și a istoriei, dar plătește prețul aparentei libertăți. Jocul lui Valentin Zorilă este nervos, alert, cu tensiune în voce, mișcări mai fragmentate, neliniștite, semne vizibile de ruptură. Uneori, în relația cu Toma are privirea evazivă, ton ironico-revoltat, o distanță aproape cinică. Actorul transmite febrilitatea căutărilor și neliniștilor sale. Toma îl judecă pe Alexei pentru slăbiciune, Alexei îl ironizează pe Toma pentru naivitate. Unul alege fidelitatea față de pământ, celălalt adaptarea sistemului.
Este de remarcat profesionalismul și dăruirea cu care Anna Tkacenko își construiește evoluțiile în roluri secundare. O face și acum, studiind cu atenție personajul Dra Iulia, dar mai ales pe Galina Cudrina, asamblat din excese și frici, din aroganțe și frustrări, în registru ridicol-umoristic, fără a neglija tragismul abuzurilor și prăbușirilor sale. "Pentru mine ca actriță înseamnă o mare responsabilitate să joc în acest spectacol. Galina Cudrina, șefa secției, iarăși este o încercare interesantă pentru mine, pentru că este un rol negativ", a menționat actrița Ana Tkacenko.
Iurie Focșa, din nou impecabil într-un rol negativ, Andrei, Pintilie Pur Și Simplu. Uneori își ia masca de bufon, alteori de paiață hâdă, extrem de potrivită celui ce vrea să parvină, pentru că invidia, sentimentul inferiorității și dorința de parvenire sunt resorturile care pun în mișcare planul diabolic al răzbunării. Starea de fiară mereu la pândă, histrionismul, setea feroce de răzbunare sunt fețe ale unui personaj ce întruchipează fața neagră a istoriei.
Rechemarea în distribuții se dovedește a fi inspirată pentru Mihaela Strâmbeanu, Măriuca, parte a gurii satului. Ea este crainicul obiectiv, direct, comentatorul fără aluzii și înflorituri, distanțându-se de personajul pereche, "o femeie din sat", interpretat exploziv de inconfundabila Doriana Mărginean. Ambele actrițe se reunesc sub forma personajului colectiv, Gura satului, echivalent modern al corului antic. Este vocea comunității, a opiniei publice, a prejudecăților și a fricii colective. Gura satului judecă, aduce dimensiunea ironică și fatalistă, perpetuează frica, zvonurile, dar conservă memoria comunității. E un personaj colectiv ambivalent, solidar, și distructiv, tradus într-un grup compact, uniform, cu replici rostite la unison sau în canon, cu mișcări sincronizate, tonalitate comună, gesturi repetitive.
Excelentă interpretarea Olgăi Guțu-Triboi în Petra, femeia stranie cu cărțile și cu prorociri în stele: "În acest spectacol joc rolul Petrei, fiica lui Dimitrie, Unirea Principatelor, este o fată mai deosebită. Chiar și Val Butnaru spune că, de fapt, este un personaj simbol, citește în stele, prevede totul ce se întâmplă, citește foarte mult, e singurul personaj care mereu este cu o carte în mână." Puține replici, tăceri adânci, priviri cât să te ardă și să te deslușească în cele mai tainice gânduri sunt uneltele pe care actrița le mânuiește cu sensibilitate și rafinament.
Corina Rotaru, în trece cu ușurință de la o vârstă la alta, de la o stare la alta a personajului Sonia, soția lui Toma Iov. Fata timidă și romanțioasă are parte de experiențe cutremurătoare care o închid într-o închisoare în care ea însăși este gardianul. Își regăsește candoarea tinereții dublată de în postura Tinkăi, soția lui Sebastian. "Vreau să chem, să invit publicul la acest spectacol pentru că este un spectacol despre rădăcinile noastre, despre rătăcire, ură și dragoste, despre puterea de a fi prezent în țara ta.", spune Corina Rotaru.
Spectacolul anunță o nouă generație de tineri actori, din care, câțiva au avut șansa să debuteze pe scena Naționalului din Chișinău în roluri secundare doar prin întindere, nu și prin încărcătura simbolică. Copiii lui Iov (figuri recurente, victime ale istoriei) pun în lumină fragilitatea viitorului, dar și ciclul repetitiv al pierderii. Moartea sau împrăștierea lor prin lume reflectă pare o pedeapsă pedeapsa colectivă cu iz de tragedie.
Cătălina Varaniță primește aplauze la scenă deschisă în rolul Anca, mulgătoarea fruntașă, ajunsă important membru de partid. Reușita interpretării este că tânăra actriță nu își conduce personajul pe strada grotescului, ci, cu umor, ni-l face aproape simpatic, umanizându-l în ignoranța lui. "Aș vrea să invit tinerii la acest spectacol pentru că trebuie să cunoaștem istoria și din păcate mulți tineri nu o cunosc. Chiar eu personal am descoperit multe lucruri datorită acestui spectacol, foarte multe evenimente care poate cineva a vrut să le ascundă sau nu s-a vorbit despre ele." (Cătălina Varaniță).
Nicolae Ciumașu compune nuanțat, cu lumini și umbre, personajul Sebastian cel ce nu află drumul izbăvirii nici călăuzit de aburii alcoolului, nici căutând să înțeleagă lumea și să se împace cu ea.
Petru Mărginean, un actor cu un parcurs profesional ascendent, este Petre, fiul rătăcitor și rătăcit al lui Toma, victima abandonului. Renata Țurcan imprimă personajului Dochița o feminitate transparentă și pură. Sergiu Vâzdoagă îl abordează pe Alexie Iov cu sinceritate și simț ludic. Ilie Pârlog construiește un Mitru lucid și matur, poate mai matur decât lasă să se întrevadă litera textului. Mitru este cel ce rupe pânza durerii cusută cu nelegiuiri, abuzuri, compromisuri. Reportajele sale trimise în lumea liberă anunță sfârșitul unei ere. Vin vremuri noi.
Toți Iovii ajung la un moment dat la Fâșia celor două ceasuri. Toți simt, intuiesc, așteaptă venirea tătarilor. "Cine ne-a hărăzit o istorie atât de nărăvașă? Cât de mult istoria Bisericuței s-a suprapus pe istoria Basarabiei? Ce a însemnat povestea neamului lor, al Iovilor?" se întreabă unul dintre Iovi. Cum împarte Dumnezeu credința, și iubirea, și dreptatea? De unde să se reverse atâta iertare? Povestea biblică spune că era odată în ținutul Uz un om pe care îl chema Iov și acest om era fără prihană și drept; se temea de Dumnezeu și se ferea de ce este rău. După ce a pierdut tot, bunuri, copii, el a rostit "Gol am ieșit din pântecele mamei mele și gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!". Și întru toate acestea, Iov nu a păcătuit și nu a rostit niciun cuvânt de hulă împotriva lui Dumnezeu. "Să nu permiți nimănui să-ți ia ceea ce-i al tău, ceea ce-ți aparține de drept..." rostește cu glas de moarte Dimitrie către Toma fiul. Să fie iubirea de pământ sursa suferinței, blestemul Iovilor? Fântânile sunt astupate, în lume încă este război. Dumnezeu n-a murit, dar Iovii zilelor noastre se resemnează din ce în ce mai greu. Vin vremuri noi?
(foto: Albert Dobrin)