O atmosferă apăsătoare, sumbră, grea; o scenografie conținând spații închise, izolate, opace, care limitau, în mod voit, capacitatea de mișcare a actorilor și pe cea de reacție a spectatorului; predominarea absolută a negrului - ca decor (scenografie și costume), ca timp apăsător, ca atmosferă încărcată; personaje a căror viață, al căror comportament și ale căror acțiuni păreau că servesc realizării unui rol, unei meniri - nu neapărat cea sugerată de autorul textului, păreau că reprezintă un mijloc prin care scopuri care veneau de dincolo de text, dar, totuși, explicabil, din viziunea regizoarei, să fie împlinite; un univers sonor (folosesc această exprimare, din ce în ce mai preferată de autorii spectacolelor de teatru) uniform, constant, greoi, prevestitor al unor acțiuni intense, periculoase, distrugătoare; un tip de mișcare constantă, sacadată, programată mental (în raport cu felul în care regizoarea a vrut/ales să înțeleagă personajele - feminine, mai ales, din cele două texte la care mă refer aici; grupuri de personaje care se mișcă uniform, stereotip, programat.
Romanul lui Val Butnaru Patimile după Iov este cel care stă la baza scenariului folosit de Luminița Țâcu pentru a realiza copleșitorul spectacol cu același titlu, Patimile după Iov, pe care l-am văzut ieri, 20 martie 2026, aici, la Chișinău, în sala frumoasă, îngrijită și primitoare a Teatrului Național Mihai Eminescu.
În fond, un gen nou de teatru, care servește perfect evidențierii unuia dintre rolurile esențiale ale teatrului ca artă - acela de martor social al unui anumit mod de scurgere a timpului, al unei anumite modalități de a reprezenta - artistic, elevat, sublimat, dar, deopotrivă, corect, concret și onest realitatea unei epoci istorice în care personalitatea umană a fost aneantizată, omul a fost redus la rolul de instrument (al minciunii, al propagandei, al urii, al răului social), comunitatea a fost distrusă, umanitatea a fost călcată în picioare, patronimele au fost schimbate (de exemplu, cel al lui Iov), numele istorice ale așezărilor au fost înlocuite cu unele noi (de exemplu, cel al localității Bisericuța), potrivite scopurilor orânduirii noi, a distrugerii, a anihilării, a uitării.
Îmi place să recunosc, imediat ce spectacolul începe, faptul că ceea ce văd reflectă viziunea, înțelegerea și modul de exprimare al unei regizoare sau al unui regizor care îmi este cunoscut/ă. Îmi place să interpretez - personal, subiectiv, contextual, simbolurile strecurate discret sau plasate consistent în spectacol. Găsesc, adesea, legături evidente sau doar schițate, cu textul pe care îl urmăresc (în cazul în care îmi este cunoscut) sau aștept, liniștit să văd cum se dezvoltă spectacolul, cum se construiește, în întregime, în jurul unei idei.
Bisericuța (o localitate rurală mică, patriarhală, pașnică și liniștită din Basarabia, la fel ca sute altele), peste pod de fâșia Celor Două Ceasuri (altă denumire emblematică, pilduitoare), este locul în care povestea construită de Val Butnaru se desfășoară. Sudul Basarabiei - și, întreaga, de fapt, regiune, apare în textul spectacolului, deoarece - fie că vor, fie că sunt obligate să o facă, personajele călătoresc prin Basarabia (între localități sau mergând la Chișinău, capitala regiunii). Karaganda - locul de unde vine frigul (un frig istoric, secular, etern, care îngheață, care îi îndepărtează pe oameni de ceea ce au iubit, care ucide, care dezumanizează). Întregul Kazahstan - loc predilect folosit de bolșevici pentru deportarea basarabenilor. Întregul univers concentraționar (Gulag) imaginat de cel care a studiat istoria, limba latină și literatura, la Școala de teologie din Tiflis (Tbilisi), prea-cucernicul răului dus la extrem, Stalin.
Teatru document, teatru istoric sau teatru social. Așa este spectacolul (care durează mai bine de trei ore și jumătate, în afara pauzei - absolut necesare, pentru că actorii sunt epuizați, copleșiți, implicați total în ceea ce au de făcut, acolo, pe scenă). Absolut necesar, în vremurile astea, voit confuze, în care se face simțit un nou tip de propagandă - mincinoasă, perversă, care sfidează realitatea crudă trăită de basarabeni și de toți cei care au avut neșansa de a se naște în Rusia lui Stalin, fiind, deci, obligați (așa cum, excepțional, descrie Orlando Figes în cartea cu același titlu) să vorbească, toată viața, în șoaptă.
Cinci generații ale familiei Iov (de la Ion, primul - participant la ceremoniile ocazionate la Iași, cu ocazia Unirii Principatelor, poreclit fix așa - Unirea Principatelor), decedat în anul 1898, și până la tânărul Dumitru - corespondent din Basarabia pentru o agenție de presă din Germania). Părinți, copii, nepoți. Căsătorii, botezuri, înmormântări. Bucurii și necazuri.
Oameni așezați, cu stare, care au muncit onest întreaga viață, care și-au ajutat semenii, care au trăit evlavios, în buna credință ortodoxă, acolo, în Bisericuța lor istorică. Și care și-au înmormântat morții pe Dealul Pleșuv. La început, firesc, folosind lemn din pădure. Apoi, la vremea prigoanei bolșevice, când mai bine de jumătate din locuitori au murit, folosind, ce altceva?, lemnul cu care fusese făcut, cândva, podul care îi ducea din satul lor, în lume, peste fâșia Celor Două Ceasuri (că de atâta timp - două ceasuri, aveau nevoie, un cal și călărețul lui sau o căruță să o parcurgă, pentru a ajunge, dincolo de Bisericuța, în lume...)
Că tot nu mai aveau unde merge. Și nici vreun motiv să se întoarcă, dacă tot fuseseră deportați. Nu-i mai aștepta nimic. Casele, pământurile și acareturile fuseseră confiscate. Morții se odihneau tăcuți. Satul era, ca toată Rusia, un soviet mincinos, putred, criminal.
Oameni ale căror destine s-au întâlnit și întrepătruns cu destinele altora. Oameni care au dus, mai departe, mai bine de un secol, succesiv, de la mamă la fiică și de la tată la fiu, pe durata acestor cinci generații, valorile și onoarea familiei; au conservat poziția pe care o aveau în comunitate; au participat la dezvoltarea socială a satului, a guberniei, a raionului, a Basarabiei. Oameni adevărați - unii; deveniți neoameni - alții.
Emblematic, exemplar, excepțional este acest spectacol. De care au nevoie, și cei care, ca mine, ca familia mamei mele, au trăit și au suferit, în România comunistă, aceleași orori - pentru a nu le uita, însă, mai ales, cei care nu au cunoscut acele vremuri, dar sunt educați astfel încât să nu recunoască atrocitățile și umilințele îndreptate împotriva bunicilor și a părinților noștri, ci, să ridice în slăvi timpurile în care era interzis să gândești, să vorbești, să te întâlnești cu ceilalți, să trăiești - pentru a nu le repeta.
(foto: Albert Dobrin)