Are prea puțină importanță, cred, că textul e inspirat de patimile autorului însuși. Ce se aude pe scena de la Teatrelli, din București, e o suită de dialoguri și monoloage despre dragoste și ce (mai) înseamnă ea, despre sexualitate, despre responsabilitate etc., dar care nu ating, prin scriitură și încărcătură ideatică, decît un nivel cel mult mediu. Peste toate, un monolog destul de indigest al unuia dintre personajele masculine care încearcă să-și ascundă ipocrizia și neputința de a iubi printr-o însăilare de filosofie platoniciană. "Viață bună" pentru că protagoniștii sînt din clasa înstărită, intelectuali care au suficient timp și bani ca să-și pună probleme metafizice și să bovarizeze.
Avem, pe de o parte, un cuplu de artiști spre patruzeci de ani (Dan, actor și regizor, Gena, actriță care se specializează și în psihologie), căsătoriți de zece ani, cu doi copii mici, care sînt intervievați de o domnișoară (Vera) de la o revistă glossy. Întrebat ce este mai important pentru el, Dan răspunde: dragostea. Așa începe. Treptat și complet previzibil, apar fisurile, fiecare dintre soți își mărturisește dezamăgiri, frustrări, sexul cedează în fața mecanicii repetitive a îndatoririlor casnice, copiii etc.
Pe de altă parte, avem un al doilea cuplu, prieteni ai primilor, în permanentă stare de despărțire niciodată produsă, el preocupat de munca de universitar și cugetînd la probleme înalte, ea (Mary) ușor romanțioasă, tot așteptînd ca el să se încumete să rostească nu perifraze, ci un simplu "te iubesc".
Pe lîngă aceste cupluri, intervievatoarea, pentru care Dan își va părăsi familia (foarte prost scrisă, abrupt, imposibil de crezut scena în care Dan o anunță pe Gena că pleacă de-acasă), doar ca să constate, la fel de previzibil, după nu mult timp, că n-o iubește și se plictisește cu ea, și un tînăr care devine amantul soției părăsite.
Sîntem la mare distanță de finețea analizei psihologice din Scene dintr-o căsnicie a lui Bergman, dar finalul lui Brooks sugerează o reapropiere a cuplului Gena-Dan.
Problema acestui text e superficialitatea analizei. Atinge mai multe teme recurente în orice discuție despre dragoste și căsnicie în lumea contemporană, dar nu adîncește nimic, se împotmolește în banal.
Ce e uimitor, e că, pornind de la acest text cel mult mediocru, Theodor-Cristian Popescu, care aproape întotdeauna mizează pe text, construiește un spectacol foarte bun. O face ajutat și de scenografia lui Cosmin Ardeleanu care imaginează un spațiu de joc ca un ring de box acoperit cu o imitație de lînă roșie, material din care sînt făcute și cîteva perne-puf care se pot deplasa. Și culoarea roșie, și lumina (Costi Baciu și Andrei Ignat) trimit nu atît la dragoste, cît la pasiune, patimă și chiar lubric - la limită, ce fac oamenii aceștia din viețile lor și din ce cred ei că e dragostea e cam bordel. Spectatorii, nu mai mult de cincizeci, sînt așezați pe cele patru laturi ale ringului. Se creează de la început impresia că vei asista la un duel, la o întrecere. Și, într-adevăr, scenele se succed rapid, ritmul nu scade nici o clipă; alternarea scenelor (a poveștilor intricate) se face prin schimbări de lumină și prin scurte momente de mișcare, dans haotic. Actorii stau tot timpul în scenă: cînd nu sînt în prim-planul acțiunii, rămîn înlemniți în poziția în care au căzut cînd s-a oprit muzica, dormind sau citind. E de remarcat și alegerea costumelor: Gena și Vera poartă rochii negre din material lucios care le scot bine în evidență formele (semn că ele reprezintă ipostaze diferite ale aceluiași tip, se completează, iar Dan nu altă femeie caută, ci o Gena dinainte de a deveni o mamă responsabilă), cei doi soți poartă pantaloni și cămașă în diverse nuanțe de albastru și bleu-marin (la fel, cei doi sînt variațiuni ale aceleiași teme), Mary e în pantaloni și cămașă (ea e, într-adevăr, alt tip decît Gena și Vera), amantul tînăr are pantaloni negri și cămașă neagră lucioasă - gigolo de discotecă.
Cred însă că scenele de mișcare-dans, care ar trebui să creeze o atmosferă onirică, poate, puteau fi scurtate sau chiar lipsi, mai ales că, în timpul lor, nu se prea distinge ce spun actorii.
Indiferent de valoarea textului, ce fac actorii din și cu el e o performanță. Rolurile cele mai întinse le au (în distribuția văzută de mine) Cristian Popa (Dan), și Ana Bianca Popescu (Gena). Absolut de remarcat interpretarea lui Cristian Popa: este, pe rînd, sigur pe sine și macho, intelectual reticent și interiorizat, îndrăgostit pătimaș, soț cinic, amant excedat și disperat, trecerile fiind făcute cu extremă naturalețe, fără nici o notă falsă, fără gestică inutilă. Ana Bianca Popescu (pe care am admirat-o și în Ex, tot în regia lui Theodor-Cristian Popescu) este perfectă în partea de cinism inteligent - ca și în Ex, de altfel, îi iese magistral femeia tăioasă, soția ultragiată care-și calculează mișcările răzbunătoare, e cuceritoare în analiza rece a jalnicelor contorsiuni intelectualo-sentimentale ale soțului, cu o frazare de o rară inteligență și o dicție de invidiat; nu la fel de credibilă, însă, cînd vrea să fie caldă, șăgalnică. Trebuie spus și că între cei doi se construiește o adevărată relație de joc, vizibilă în dinamica spectacolului. În cuplul al doilea, Gabriel Răuță e tipicul intelectual uscat, pedant, blajin care-și maschează lipsa sentimentelor în fraze sforăitoare - am apreciat felul cum poate rosti convingător monologul-salată-de-Platon. Monolog sancționat (cu delicatețe, totuși), de soție, pe care Cristina Toma o construiește atent, creionînd o femeie răbdurie, inteligentă, care pricepe foarte bine ce e (mai bine: ce nu e) în capul soțului și care încă speră, așteaptă nu e clar ce de la el. În cazul lor, relația lipsește însă, cei doi evoluează aproape independent. Tabloul e întregit de intervievatoare, Silvana Mihai, care trece fără nici o dificultate de la stilul vampă la drama femeii ne(mai)iubite care-și vede iubitul îndepărtîndu-se plictisit - atinge emoția veritabilă în scena în care se mărturisește Genei care, spre onoarea autorului, nu "compătimește" cu ea melodramatic -, și de tînărul amant, Vlad Ionuț Popescu, foarte corect în limitele textului propus.
Rar se întîmplă ca un text slab să prilejuiască un spectacol bun. Se întîmplă acum și e meritul regiei și al unor actori excelenți.
(foto: Cosmin Ardeleanu)