Poate Dennis Quaid să repete pînă oboseşte: preşedintele american cu nervii la pămînt, care a ajuns în fruntea statului după tatăl său, care a trimis trupe în Irak şi acum se întreabă ce caută el însuşi acolo unde e, care are o inocenţă ce frizează imbecilitatea etc. etc.- nu e copia satirică a lui George Bush Jr.? Actorul care îl interpretează îşi defineşte personajul ca o sumă de preşedinţi. Subţire. Nu ştiu cine-l crede. Paul Weitz, în schimb, spune că a făcut filmul ca efect al fascinaţiei pe care o exercită asupra lui "American Idol", spectacolul de televiziune de mare succes în Statele Unite, un fel de Şcoala Vedetelor, care scoate talentele din mîzga vieţii de provincie şi a anonimatului. De acord, un pămînt bun pentru cultivarea visului american. Dar ce face Weitz cu el? Răsădeşte noul lăstar - implicarea în războiul din Irak - un lăstar tot mai sfrijit, mai puchinos. Gazda fără scrupule a show-ului vrea un arab, un evreu şi o blondă din Ohio în finala concursului. Consilierul preşedintelui Statelor Unite negociază apariţia acestuia în emisiune, în juriu (pentru că preşedintele are o lovitură de imagine; toată lumea îl crede nevrozat.). Arabul e de fapt trimis din Irak să-l asasineze pe preşedinte. Israelianul n-are nici o treabă cu nimeni, iar blonda din Ohio e copia feminină a realizatorului - profită de oricine ca să ajungă vedetă, inclusiv de fostul iubit rănit în Irak şi adus în emisiune pe post de bambilici.
Faptul că scenaristul-regizor are capacitatea să ne producă surprize şi să omoare pe cine nu ne aşteptăm, în locul preşedintelui, sau cele cîteva momente cînd filmul tremură scurt, ca o budincă, a rîs, nu sunt de natură să facă din "Vise americane" acea peliculă caustică şi tăioasă pe care o aşteptam despre războiul americanilor din Irak. Miştoul pe care regizorul îl face şi de irakieni, şi de americani e mai degrabă jenant. Irakienii sunt de multe ori prezentaţi ca nişte retardaţi sau ca nişte copii mari din comediile proaste. Nici americanii nu sunt mai breji, dar regizorul apasă prea mult pe pedala răutăţii, părînd indecis în privinţa personajelor. Per ansamblu e ca şi cum ar fi vrut şi n-ar fi vrut să ne dea impresia că există un al doilea nivel de lectură. De fapt, Paul Weitz nu prea pare să ştie ce vrea cu acest film.