Ce-ar fi dacă? Ce-ar fi dacă am ști și ni s-ar povesti? Despre noi cei de mâine, despre viitorul prezentului nostru. Ce-ar fi dacă am fi spectatorii propriului viitor? L-am pune pe mute sau pe pause, am schimba canalul? Ce-ar fi dacă tinereții i-ar deschide brusc ușa senectutea, iar maturitatea s-ar învoi cu aceasta acceptându-și reciproc fricile și golurile? Ce-ar fi dacă ne-am deșira în fire distincte de viață ca să ne înnodăm apoi rezistent? Vârstele noastre se tolerează greu, se plâng una către cealaltă, scriu hronice ale fericirii și nefericirii. Ce-ar fi dacă am schimba sensul? Ne-am îngădui mai mult, ne-am urî mai puțin, ne-am iubi mai necolțuros.
Edward Albee a fost considerat un reprezentant al Teatrului Absurdului în America încă de la prima sa piesă, Povestea Grădinii Zoologice (1958), dar și un realist detractor al așa-numitului Vis American care prezenta prosperitatea economică și fericirea familială ca fundamente ale societății. Albee, fiu adoptiv crescut de un cuplu înstărit care spera să urmeze acest Vis, conștient de iluzia din spatele acestei idei, a atacat vehement și argumentat societatea și familia americană postbelică ca fiind principalele motive ale decăderii sociale a Americii. Dramaturgul, care a părăsit casa părintească la o vârstă fragedă din cauza resentimentelor părinților săi față de preferințele sale sexuale, nu și-a mai văzut niciodată tatăl și a început să vorbească cu mama sa abia douăzeci de ani mai târziu, doar pentru a realiza, după moartea acesteia, că nici ea nu-l acceptase niciodată. Inspirată din propria relație tensionată a lui Albee cu mama sa adoptivă, piesa Trei femei înalte de Edward Albee transformă experiența personală într-o meditație universală asupra fragilității vieții și a modului în care omul ajunge să se împace, cu greu, cu propria sa biografie.
Piesa, care a avut premiera la Teatrul Englez din Viena în 1991, beneficiind de regia autorului, a fost un succes imens prin repoziționarea lui Albee, după aproape două decenii, printre cei mai de succes și mai cunoscuți dramaturgi americani. Descriind această piesă care i-a adus al treilea premiu Pulitzer în 1994, Albee a scris: "Ceea ce am vrut să fac a fost să scriu o piesă cât mai obiectivă posibil despre un personaj fictiv care semăna în toate privințele, în fiecare eveniment, cu cineva pe care îl cunoșteam foarte, foarte bine." La fel ca Beckett în Ultima bandă a lui Krapp, Albee modelează un material autobiografic și sinterizează într-un timp scurt (o oră jumătate) etapele cheie ale unei istorii personale complicate, oferindu-i personajului bătrânei versiuni mai tinere ale ei cu care să vorbească. Dacă la Beckett Krapp își ascultă sinele mai tânăr vorbind, dialogul la Albee este coordonat de persoana vârstnică, în stare să descrie lucid și amar evenimentele majore din viața sa, mai ales momentele de răscruce în care a trebuit să aleagă.
În istoria teatrului identificăm câteva montări celebre ale piesei, în primul rând cea de pe Broadway 2018, regizată de Joe Mantello în care publicul a asistat fascinat la revenirea Glendei Jackson, în vârstă de 81 de ani, pe scena newyorkeză după o pauză de 23 de ani. Robert Wilson a regizat în 2023 la Atena Trei femei înalte cu o distribuție exclusiv greacă, realismul primului act fiind sacrificat în favoarea suprarealismului de fond și formă. Wilson a păstrat doar câteva propoziții din primul act, s-a concentrat pe tema timpului și a vârstei, fără a permite dezvoltarea conversației dintre cele trei femei. În România, Vlad Massaci primea în 1998 Premiul Criticii pentru debut, dar și nominalizare UNITER tot pentru debut, la prima montare națională a piesei lui Albee. Au urmat montarea de la Unteatru, regia Andrei și Andreea Grosu, în manieră grotesc-naturalistă și cea de la Teatrul Regina Maria din Oradea, în regia Dianei Păcurar.
La Teatrul Mic, regizoarea Zsuzsánna Kovács (care monta Nora și Livada de vișini la Unteatru pe timpul "femeilor înalte") recuperează umanul din piesa premiată cu Pulitzer, fără să renunțe la striațiile sociale și politice, dar lăsându-le ca secvențe secundare într-o montare care sparge tiparele timpului și locului și care înlocuiește decrepitul și austeritatea scenografiilor din alte puneri în scenă cu un decor căruia îi conferă eleganță și sentimentul de siguranță, de stabilitate captivă (Corina Boboc Giorgescu, scenografie). Regizoarea, cu ajutorul scenografei, ignoră insistența lui Albee ca Actul 2 să fie naturalist ca Actul 1, cele două acte sunt unite, decorul fiind unic. Suntem într-un salon elegant, care se continuă în spate cu un dormitor opulent, totul din lemn, mătase, catifea. Elegantul decor oferă perspective simultane. Renunțarea la cel de-al patrulea perete în partea a doua creează o atmosferă emoționantă și directă. Costumele sunt diferențiate în prima parte în funcție de vârsta și statutul social al personajului, dar extrem de elegante în a doua parte pentru a reflecta viața înstărită și obsesia pentru valorile materiale, dar și frumusețea femininului indiferent de ipostaze.
Prima parte a spectacolului urmează construcția piesei, realistă, aproape domestică. Într-o cameră elegantă, o femeie bătrână aflată în declin fizic și mental, este îngrijită de asistenta ei și vizitată de o avocată, care se ocupă de problemele sale administrative. Dialogurile dintre ele sunt tensionate, dar și pline de umor amar; bătrâna alunecă adesea între luciditate și confuzie, evocând fragmente dintr-o viață bogată în contradicții. În spatele monologurilor incoerente se conturează o biografie: o viață trăită în confort material, dar marcată de singurătate, de pierderea iubirii și de sentimentul că totul a fost în zadar. Într-o excelentă aristotelică lovitură de teatru, a doua parte prezintă distribuția transformată, fiecare actriță interpretând acum personajul principal în trei momente ale vieții sale. Nu se rupe complet legătura cu realismul anterior, se evită căderea în suprarealism, dar și patetismul. Cele trei femei nu mai sunt personaje diferite, ci ipostaze ale aceleiași persoane, surprinse în trei momente distincte ale vieții: tânăra de douăzeci și șase de ani, femeia de vârstă mijlocie, de cincizeci și doi de ani, și bătrâna de peste nouăzeci. Ele discută, se contrazic, se judecă reciproc, fără a-și da seama că fac parte din același destin. Stranietatea personajelor fără nume și care reprezintă aceeași persoană se evaporă rapid pe măsură ce fiecare se încadrează în rama potrivită, ușor de identificat în tabloul final al aceleiași existențe.
Trei femei înalte și trei interpretări de înaltă ținută. Montarea piesei Trei femei înalte cere o rafinată finețe interpretativă. Actrițele care întruchipează cele trei vârste ale femeii nu seamănă fizic, dar jocul lor trebuie să se bazeze și pe contrast, și pe unitate simultană. Alina Petrică a intrat pe ușa din față a maturizării artistice de mai mult timp. Este cea mai tânără femeie înaltă. Sarcastică și rece în prima parte, a adoptat un stil de joc naturalist, plin de energie și curiozitate. Mișcările ei sunt rapide, gesturile vii, vocea are o undă de lumină și uimire. În ochii ei se citește speranța unei vieți abia începute. Ea nu întruchipează inocența, ci aroganța tinereții și nevoia de a înțelege lume, acel amestec de îndrăzneală și nesiguranță tipic începutului... "Nu voi deveni niciuna dintre voi."
Mihaela Rădescu echilibrează dinamica dintre personaje, împrăștie umanitate și sentimentul de împăcare cu viața oricum ar fi ea. Actrița care interpretează inițial pe asistenta bătrânei aduce permanent un ton de ironie și luciditate amară. Jocul ei se sprijină pe control și echilibru. Ea nu mai gesticulează mult, ci domină scena prin prezență și privire. Vocea ei are o tăietură precisă, dar uneori tremură de vulnerabilitate. Este femeia care și-a construit o armură de sarcasm pentru a ascunde rănile. În dialoguri exprimă atât superioritatea, cât și compasiunea, conștiința că se uită la propria versiune trecută. Mihaela Rădescu dăruiește personajului său, umor fin, compasiune rece care ajută pe toată lumea să suporte amărăciunea, într-o ipostază de mediator care nu exclude judecarea partenerelor sale de dialog.
Liliana Pană face, în opinia mea, cel mai bun rol dintr-o carieră solidă, un rol de compoziție în care atitudinea, mișcarea, gestica, inflexiunile vocii, privirile sunt coordonate coerent pentru a transforma personajul femeii de 92 de ani într-un arhetip recognoscibil. Cum se ajunge, oare, că, în ciuda relației tensionate, din lumea reală, pe care autorul a avut-o cu subiectul central, portretizarea acestuia este foarte sensibilă? Bătrâna doamnă a lui Albee are 92 de ani, dar se dă de 91! Un minuțios rol pentru Liliana Pană, greu de recunoscut în postura femeii vârstnice și autoritare care are încă socoteli nefinalizate cu viața. Personajul său este autoritar, acid, amar, mulțumit de sine, fie și aparent. Se luptă și cu senilitatea și cu ravagiile timpului, se mișcă ca și cum ar fi fragil, sprijinindu-se puternic de asistenta sa. Cu brațul rupt imobilizat într-o eșarfă, coafată, îmbrăcată cu un stil baroc elegant, se poartă cu aerul unei mari dame: este autoritară și obișnuită să fie ascultată. Momentele în care povestește intimități din trecutul ei o fac adorabilă, doar că nu durează mult și sunt urmate de izbucniri de furie și frustrare. Narcisismul și răutatea toxică irită, dar nu stârnesc repulsie. Deține un arsenal de grimase, rânjete, mârâieli, nu se ferește de batjocuri, critici, văicăreli și insulte revărsate cu un chef nebun peste companioanele sale. Interpretarea nu iese total din spectrul realismului, dar nici nu alunecă în naturalism sau suprarealism.
Singurul personaj masculin, fiul, interpretat cu delicatețe de tânărul actor Mihnea Cârjan se exprimă credibil prin gesturi și priviri, în absența replicilor.
Spectacolul explodează când cele trei se transformă în versiuni diferite ale aceleiași persoane, iar conversația lor devine un fel de puzzle mental care implică amintiri și experiențe, sfaturi și contraziceri, tăceri și scântei verbale (traducere: Mihai Smarandache). Cele trei actrițe nu apar ca o succesiune de caractere. Legătura emoțională dintre ele este esențială: privirile, pauzele, felul în care se ascultă reciproc sunt mai importante decât replicile în sine. În a doua parte, jocul lor este pus în slujba redării unei singure conștiințe, care se desface și se recompune în fața spectatorului. Ultima parte a spectacolului prilejuiește celor trei actrițe monologuri, dueluri verbale, conversații în ștafetă care converg spre o voce unică, a feminității greu de înțeles în paradoxurile sale.
Climaxul se produce în momentul în care tânăra se confruntă direct cu imaginea propriului viitor. Bătrâna îi spune fără menajamente, fără răzbunare: "Toate ajungem aici." În acel moment, între ele se produce un scurt moment de tăcere, o recunoaștere amară a inevitabilului. Este clipa în care speranța tinereții se ciocnește frontal de luciditatea bătrâneții. Deznodământul aduce liniștea resemnării. Evoluția personajului unic este de fapt o trezire a conștiinței. În prima parte, femeia este pierdută între amintiri; în a doua, ea redevine întreagă, privindu-și viața din afară. Este o formă de reconciliere cu sine, o înțelegere tardivă a propriei condiții. Viața se închide într-un cerc perfect. Albee nu oferă o soluție, ci o revelație: trăim fragmente din noi înșine, fără să ne cunoaștem pe deplin decât la sfârșit.
Spectacolul transmite un mesaj social și filozofic despre trecerea inexorabilă a timpului, despre feminitate și identitate. Albee nu idealizează femeia, ci o prezintă ca ființă complexă, prinsă între dorință, convenție și singurătate. Este o critică a ipocriziei societății, dar și o meditație asupra pierderii sensului în lumea modernă. Femeia din piesă, oricât de "înaltă" ar fi prin poziție socială, prin mândrie sau prin rafinament, rămâne vulnerabilă în fața timpului și a morții. "Este o diferență între a ști că o să mori și a ști că mori..."
Niciun personaj masculin nu se implică în acțiune. Fiul doar ascultă, privește, tace. Să fie o evitare din partea autorului a unei confruntări reale cu realitatea atunci când este vorba de propria persoană? Povestea vieții pe care Albee a comprimat-o într-o piesă nu este doar a mamei sale reci, bigote și dure, despre care s-a simțit incapabil să scrie timp de decenii, este mai ales despre sine. Nu doar feminitatea, ci viața însăși este disecată fără milă. Declarațiile cathartice despre "cel mai fericit moment" fiind întotdeauna acum. Spectacolul nu se încheie într-o îmbrățișare caldă a iertării, ci cu trei sine-uri diferite împreunându-se de mână și expirând. Ultima suflare poate fi începutul vieții sau al libertății de creație pentru artist.
Regizoarea Zsuzsánna Kovács nu reduce la abstracțiuni textul lui Albee. Spectacolul Trei femei înalte este un dialog între oameni diferiți, personajele fără nume ale lui Albee, nu sunt niște spectre, niște voci abstracte, "obosite de ură" și "plictisitoare", dimpotrivă, au "carne", sunt vii, recognoscibile, sunt oglinzi care reflectă o lume și în care fiecare spectator se poate privi. "Ești prea aproape de asta; nu o vezi clar", spunem uneori și noi prietenilor, încercând să-i clarificăm în legătură cu un moment care le frământă viața. Poate că suntem mereu prea apropiați de prea multe în viețile noastre, plânsetul vârstelor ne urlă în urechi, ne înăbușă rațiunea. Discrepanța dintre cine spunem că suntem și cine ne dovedim a fi poate fi redusă distanțându-ne de noi înșine, privindu-ne ca pe ceilalți.
(foto: Mircea Nică)