Dacă, prin absurd, această categorie (detestabilă, între noi fie vorba) i-ar fi ascultat și înțeles pe ai noștri Alexandru Paleologu, pe Neagu Djuvara sau Andrei Pleșu, ar fi aflat că senectutea poate fi o încununare, un privilegiu. O etapă a vieții când nu mai alergi după realizări, nu mai acumulezi și nici nu mai consumi din ceea ce Ecleziastul desemna ca fiind deșertăciunea vieții. Dar înțelegi multe din cele ce n-ai avut timpul să faci până atunci. Vârsta avansată limitează, desigur, atenția, concentrarea, ca să nu mai vorbim de forța fizică (ar trebui și pretențiile aferente), doare adesea; uneori rușinează - atunci când luciditatea a rămas cât de cât întreagă și când mecanismul intelectual, fizic și fiziologic continuă să funcționeze... măcar parțial, dincoace de limita decenței.
La aceste aspecte m-am referit în aprecierea mea că spectacolul este, în primul rând, pentru cei tineri - adică cei care încă n-au ajuns "acolo"... dar o vor face, la timpul lor. Căci bătrânețea nu poate fi evitată (hai să fim cinstiți) decât prin moarte - atunci când aceasta este prematură. Desigur, Edward Albee nu avea cum să cunoască ceea ce au gândit Paleologu, Djuvara sau Pleșu. Cum zic tot ei, americanii, nobody is perfect (celebra replică din finalul filmului lui Billy Wilder Some Like It Hot). Și totuși, a scris acest text impresionant și dureros, lucid și amar despre cum se vede viața în ceea ce s-ar putea numi "oglinda retrovizoare".
Ceea ce debutează sub aparența unor hachițe senile ale protagonistei nonagenare, se transformă, printr-un artificiu dramaturgic de restructurare și reconfigurare disociativă, într-un tumult dinamic, în care paradoxurile și transgresiunile se amestecă într-o dezordine atent controlată. Obsesiile se ciocnesc, se amplifică apoi se anihilează reciproc. Visele (unele împlinite, alteori eșuate în rutină și dezamăgire) se bulucesc din memoria tot mai avariată, pentru a se sparge, asemeni valurilor, la ciocnirea cu țărmul sau din carambolajul unor amintiri haotice, imprecise, evanescente. Într-o retrospecție, de multe ori abulică, dar totuși nu lipsită de sensuri, infatuarea și invidia, tandrețea și cruzimea, durerile, trădările și multe alte "nimicuri" bulucite în bagajul gata de drum (dar care se răstoarnă și se risipește când ți-e lumea mai dragă) jalonează viața chinuită, pe alocuri chiar îngrozitoare a protagonistei ajunsă acum, ca vai de ea, la mantinela neputințelor de tot felul, dobândind totuși un sens. Privite à rebours, micile sau marile încercări, amalgamate și răsucite alandala de o pârdalnică memorie nu explică, dar aruncă o dâră de lumină tristă, ștearsă, cenușie asupra unei vieți deloc de invidiat, strivită între pornirile personale și conveniențe, între iluziile inerente și rigorile restrictive ale conformismelor sociale, acolo unde morala trebuie să dea întotdeauna bine, oricât de avariată ar fi ea în realitatea planului strict personal. Ifose? Câte au mai supraviețuit. Regrete...? Ohoo! Ce poți să mai faci acum, la spartul târgului? Desigur, să înțelegi. Ai, pentru asta, toate datele. Tu trebuie doar să aduci încă niște mici și neînsemnate ingrediente: ceva moderație, destulă responsabilitate, onestitate... cât se poate, înțelepciune... câtă mai e. O nimica toată, nu?
Montarea Zsuzsánnei Kovács servește foarte bine materialul dramatic preluat de la Albee, evitând cu grijă stridențele și conferind micilor detalii, cu migală și atenție, relevanța cuvenită. Scenografia Corinei Boboc Giorgescu contribuie la crearea unei atmosfere specifică sfârșitului de ciclu - amestec de conformism americănesc și dezordine inerentă oricărei curățenii generale, când ești obligat (dată fiind iminența mutării) să reevaluezi, decizându-te ce arunci și ce merită păstrat. La ce bun? Așa... ca să se aleagă chiar de tot praful din existența asta încă pâlpâind.
Dificultatea distribuției a fost, cred eu, un pariu câștigat. Liliana Pană conferă personajului principal abulie și perfidie, afurisenie și inocență, duioșie și cruzime, aroganță și umilință în același timp, într-un vârtej de emoții, pretenții, neputințe și "incisivități" ridicole. Alina Petrică poartă cu ea o nonșalanță atotștiutoare, specifică tinereții, fără ezitări sau milă, enunțând în prima parte, aproape cu cruzime, acele trăsături care se întorc acum, inevitabil, în capul personajului. Mihaela Rădescu susține cu aplomb, nonșalanță și farmec forța, și eleganța, luciditatea, dar și intransigența pe care vârsta matură le potențează și le afirmă, o bună perioadă... Până când lucrurile încep să o cam ia razna pe panta timpului care (unde am mai auzit truismul ăsta?) nu iartă.
Poate că, pentru unii, spectacolul ar fi deprimant. Ăsta a și fost, cred eu, scopul pentru care l-a scris Albee: puțină luare-aminte, măcar, înainte de a fi prea târziu.
(foto: Mircea Nică)