După ce am văzut Instrucțiuni pentru asamblare corectă la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, unde lucram la momentul respectiv, mă așteptam la ceva diferit de la cea mai nouă montare a tânărului și foarte talentatului regizor Mihai Gligan. Dar diferit nu înseamnă neapărat de o altă calitate. Dacă cel dintâi spectacol utiliza dialogurile captivante ale dramaturgului englez Thomas Eccleshare pentru a spune povestea unei familii disfuncționale, Kapnobatai, montat la Teatrul Național Aureliu Manea Turda, se folosește de corp, sentimente și scenografie. Liniștea spune câteodată mai mult decât o pot face cuvintele.
Pentru a avea o privire de ansamblu asupra acestui performance non-verbal bazat pe mișcare, trebuie să începem întâi și întâi prin a înțelege conceptul din titlu. Kapnobatai, denumiți și "cei care merg pe / în fum / nori" au fost misienii din Tracia, care se opuneau hrănirii cu orice fel de hrană vie și astfel consumau doar lapte și miere. Un fel de vegetarieni moderni. Dar viața, după cum cunoaștem toți, nu este doar lapte și miere. Câteodată suntem nevoiți să mergem pe nori cu trauma de mână, așa cum se întâmplă și în cuplul din spectacol - care nu se concentrează atât de mult pe o narațiune clară și ușor de descifrat, ci pe emoțiile transmise publicului și pe interpretare personală.
Din ce am dedus eu pentru mine, o femeie (Codruța Bonta) își pierde copilul, proiecția sa fantomatică fiind singurul indiciu la adresa existenței sale. Odată cu el, își pierde și mințile. Soțul (Ginuc Crișan) încearcă să o consoleze cu joculețe și trucuri de magie, dar nimic nu o poate face să coboare înapoi pe pământ de pe norișorul pe care s-a urcat ca să facă față situației. Versiunile ei din tinerețe (Florina Filip Florian, Alexandra Dușa) încearcă să o sprijine, însă au de înfruntat propriile probleme în relația cu partenerul (Cătălin Florea, Valentin Oncu). Nu fiți păcăliți de faptul că par a fi trei cupluri pe scenă, în final începe să fie tot mai clar faptul că sunt doar alter-ego-uri ale acelorași persoane - chiar dacă la început suntem tentați să credem că e vorba de o mamă și două surori. În tot acest timp, un Smeagol (Alexandru Condurat) a cărui față nu o vedem niciodată și care ar putea să întruchipeze însăși trauma primordială îi urmărește pretutindeni ca un cățel loial.
Întreaga distribuție funcționează armonios ca un tot unitar, dar Codruța Bonta iese în evidență interpretând cu naturalețe un personaj mult mai în vârstă decât ea, alături de Alexandru Condurat, care se remarcă prin impresionantele sale abilități fizice - să cobori o masă atât de înaltă într-o singură mână și cu atâta control este ceva ce nu mă așteptam să văd prea curând într-un spectacol de teatru, dar dacă el chiar reprezintă traumele generaționale, sunt convinsă că ele au nevoie de mușchi ca să ne țină atât de strâns captivi.
După cum am spus, prea puțin din firul narativ contează cu adevărat. Mai relevantă este atmosfera creată deopotrivă vizual și sonor. Scenografia este simplă, dar de efect: o masă enormă de lemn masiv, ca cele la care se adună întreaga familie de sărbători; o oglindă care reflectă imagini din trecut, prezent și viitor; un geam pe care intră o rază de speranță la vindecare, o luminiță la capătul tunelului; un fotoliu cu o veioză ce transportă personajul în tărâmul său oniric; și o podea plină de pământ, un element la fel de vechi și natural ca însăși suferința, pe care cu greu mai reușești să cobori după ce ai urcat pe nor. Eclerajul cu nuanțe roz și albastre, împreună cu fumul gros, potențează aerul mistic al întregii scene.
Sound design-ul realizat tot de Condurat reprezintă un amalgam de polifonii create cu sunete ca blidele din tablă, voci, dar și muzică, fie ea orchestrală sau electronică. Înregistrarea e dublată de cântecul recurent al Codruței Bonta, într-o limbă pe care nu sunt sigură că am identificat-o corect, dar care jonglează între intensități, de la tânguire în surdină la urlet de luptă. Mișcarea scenică semnată de Ferencz Sinko este fluidă și în acord cu universul sonor, fie că e vorba de una dinamică precum cea în care cuplul tânăr frământă aluatul, modelându-se reciproc, fie că e vorba de una statică, precum fumatul țigărilor.
La fel ca în filmul The Substance, confruntările între versiunile de vârste diferite ale personajelor nu încetează să apară. Adevărul trist e că, cel mai adesea, conflictul cu celălalt izvorăște din conflictul cu noi înșine. Dacă trăim ani de zile cu o persoană și încă nu o cunoaștem, se întâmplă deseori din cauză că, de fapt, nu ne cunoaștem pe noi. Mereu vor exista regrete, lucruri pe care ne-am fi dorit să le facem altfel, dar până nu ne înțelegem propriile gânduri și acțiuni, nu putem evolua. Nici în cuplu, nici pe plan personal. Iar Kapnobatai ne arată cum putem stagna, captivi pe viață într-o lume imaginară de pe un norișor, doar pentru că ne e prea frică să ne înfruntăm demonii.
(foto: Marius Romilă)