Astfel, poate cea mai la îndemână unealtă pentru explorarea teatrului dincolo de textul scris este corpul actorului - privit ca instrument complex de expresie, devenit generator de sens și tensiune, un nucleu în jurul căruia se organizează spațiul scenic. Felul în care privim corpul - ce i se cuvine, ce i se permite, ce îi cerem și ce reprimăm - este strâns legat de idei sociale și morale. În acest sens, teatrul nu doar pune corpul în fața privirii, ci îl expune ca problemă, ca întrebare.
Kapnobatai, cea mai nouă premieră a Teatrului Național Aureliu Manea Turda, funcționează exact în această zonă de interogare: ce poate corpul? Ce păstrează el? Ce pierde? Ce negociază? Spectacolul reprezintă o primă încercare a regizorului Mihai Gligan de a explora teatrul de mișcare non-verbal. Aici, în lipsa cuvintelor, scena se prezintă sub forma unui spațiu intermediar în care omul aflat la trei vârste distincte poate să coexiste cu tot ceea ce reprezintă el, în trecut, prezent și viitor. Corpul actorului devine, așadar, eveniment, în căutarea continuă a unor interacțiuni cu toate vârstele de care aparține și în interiorul cărora se regăsește sau nu. Elementar aici este schimbul de energie dintre actori și nu narațiunea, care de altfel este relativ simplă. Un cuplu de tineri îndrăgostiți se hotărăsc să-și construiască o familie, același cuplu aflat la vârsta maturității se destramă, iar bătrânețea le aduce amândurora un soi de liniște sufletească, însă ea, soția, nu mai este aceeași în urma pierderii unui copil. Ceea ce ajunge cu adevărat să experimenteze spectatorul este poezie în mișcare.
Astfel, spațiul din spectacolul Kapnobatai nu funcționează ca un cadru fix, ci sub forma unui teritoriu viu, modelat continuu de corpuri. Dacă spațiul scenic propriu-zis este finit, limitat de arhitectura sălii, spațiul gestual este expansiv, cu potențial nelimitat, reinventându-se cu fiecare mișcare. Proximitatea sau distanțarea dintre corpuri, deschiderea sau restrângerea gestului, deplasarea liberă sau limitată în spațiu - toate acestea alcătuiesc ceea ce numim spațiu gestual.
Spectacolul păstrează structura unei drame de familie, însă o mută din registrul realist în cel al poeziei corporale. În structura acestui gen tradițional, casa devine elementul central în interiorul căruia se acumulează tensiunile dintre personaje. Aici, în schimb, simbolul casei este înlocuit de pământul care inundă întreaga podea a scenei. Pământul e începutul, suportul comun, locul în care se imprimă fiecare pas și fiecare greutate a corpului. În mijlocul acestui peisaj, masa din lemn masiv funcționează ca centru al vieții domestice. Trimiterile la această viață de familie continuă prin prezența făinii, a aluatului și a ustensilelor de gătit, care traduc fragmentar conviețuirea cuplului.
Ritmurile mișcărilor urmăresc cele trei vârste ale cuplului. În tinerețe (Florina Florian Filip și Cătălin Florea), cei doi sunt îndrăgostiți, iar corpul exprimă această deschidere: gesturile sunt rapide, ludice, marcate de apropiere firească și dorință de contopire. La vârsta maturității (Valentin Oncu și Alexandra Dușa), când relația se destramă, mișcarea devine fragmentată; apar ezitările, retragerile, iar distanța fizică începe să reflecte distanța afectivă. La bătrânețe (Ginuc Crișan și Codruța Bonta), deși cuplul este încă împreună gesturile se micșorează, devin fragile. Ea nu mai este aceeași persoană, iar această pierdere a sinelui se citește prin imposibilitatea ei de a se mai ancora în prezent.
Poate cel mai interesant personaj al spectacolului este câinele familiei, interpretat de Alexandru Condurat. În logica relațiilor dintre personaje, el rămâne un animal, parte firească a vieții domestice. Din perspectiva publicului, însă, apariția lui capătă o densitate aparte: prezența lui întunecată, corporală, viscerală, amintește de Caliban din Furtuna lui Shakespeare - o formă de eros primar, neîmblânzit. Alexandru Condurat se remarcă printr-o prezență corporală foarte bine controlată, care funcționează ca contrapunct la restul personajelor, introducând o ruptură de ritm și energie, care tulbură echilibrul scenic. Acest personaj nu e doar martor, ci forță care intervine în momentele fundamentale ale relației lor: cererea în căsătorie, nunta, pierderea copilului. El devine astfel un fel de impuls interior al familiei, un instinct care modelează direcția destinului lor.
Dacă ești interesat de un spectacol care pune accent pe corp, pe prezență și pe dinamica dintre actori, Kapnobatai, producție a Teatrului Național Aureliu Manea Turda este o întâlnire potrivită pentru tine. Spectacolul construiește relații, dinamici și imagini, lăsând publicului libertatea de a interpreta ceea ce vede în funcție de propria sensibilitate. E un spectacol în care privirea spectatorului devine parte din construcție: ceea ce vezi depinde de ceea ce ai trăit. Pentru unii, va fi o poveste despre iubire, pentru alții, despre pierdere sau despre trecerea timpului. Fiecare poate găsi alt sens, altă scenă recognoscibilă, alt moment în care să se regăsească.
(foto: Marius Romilă - primele 11 fotografii / Marius Palermo - ultima fotografie)
Regia artistică: Mihai Gligan
Distribuție: Florina Filip Florian, Cătălin Florea, Alexandru Condurat, Alexandra Dușa, Valentin Oncu, Codruța Bonta, Ginuc Crișan.
Mișcare scenică: Ferencz Sinko / Sound design: Alexandru Condurat / Foto & video: Nicu Nistor / Mapping design: Diana Buznea / Proiecție: Ștefan Filip / Light design: Albert Levente / Tâmplărie/butaforie: Felecan Dan, Moga Dorel / Croitorie: Elena Popa.