O doamnă la patruzeci plus, cu o carieră de succes într-o companie, cu o familie normală (soț+copii+animale de companie, părinți prin apropiere, dispuși să aibă grijă de copii în weekend), relativ pudibondă, trece prin criza vîrstei de mijloc: are deodată revelația rutinei în care a intrat căsnicia ei (obligații, copii, absența sexului) și cedează ispitei cu un coleg mai tînăr, în timpul unui foarte atent planificat team-building: noapte lungă, sex mecanic, sentiment ioc. La întoarcere: remușcări, bănuieli, criză de plîns, sex minunat cu soțul. Doamna Bovary scapă cu fața curată de astă dată.
Mărturisesc că aș fi preferat un final mai puțin moral(izator).
Povestea e de fapt un monolog spus cu mult umor (amar, pe alocuri, chiar foarte amar) de cinci actrițe care reprezintă, fiecare, cîte o fațetă a personalității (anti)eroinei. Andreea Samson e inteligentă, tăioasă, mordantă, spune lucrurilor pe nume (și cîntă cu mare aplomb); Laura Creț e sentimentală, romanțioasă, visătoare; Gloria Găitan e reținută, melancolicoasă, timidă și nu iese din acest tipar; Mirela Zeța e impetuoasă, plină de energie, șefă, de nestăvilit în scena de sex; Smaranda Caragea e rațională, stăpînă pe ea pînă cînd cedează, încearcă să-și ascundă sentimentele, are un joc nuanțat. Ca structură emoțională, personajele Smarandei Caragea, Mirelei Zeța și Andreei Samson sînt mai apropiate, trecerea între versiunile lor e destul de lină, toate trei jucînd decizie, raționalitate în diferite forme. De partea cealaltă, Laura Creț și Gloria Găitan colorează tabloul sentimental-melancolic al (anti)eroinei. E remarcabil că fiecare actriță își ține de la început pînă la sfîrșit linia personajului.
Soluția spunerii textului de mai multe actrițe permite și expandarea poveștii (altfel, simple, cum am văzut) prin reluare temei cu variațiunile de rigoare. Textul rămîne însă bine articulat, ritmat, trage și spre vulgar sau porno acolo unde e cazul, dar nimic nu e gratuit, dimpotrivă.
Notez că modalitatea aceasta, distribuirea textului mai multor actrițe a fost folosită de Leta Popescu și în recenta premieră Lalele, păsări și beton de la Reactor (Cluj). Acolo, însă, textul e compilat după prozele mai multor scriitoare și e mai complicat, mai bogat în straturi, iar mișcarea actrițelor mult mai elaborată.
În Lirda (degeaba așteptați să dezvălui semnificația titlului, n-o voi face), actrițele, îmbrăcate în diferite variante de rochii-sarafan office, cu pantofi asemenea, stau inițial aliniate într-un fel de cușcă deschisă din lemn, ușor înălțată și foarte puțin adîncă, scenă în scena sălii Studio pe care actrițele par să joace ca pe un podium sau pe o planșă de scrimă, sugerînd expunerea continuă a femeii pe care-o reprezintă, viața ei la vedere, lipsa de intimitate. În spatele cuștii-podium, stă o împrejmuire circulară din elemente articulate, tot din lemn, ca un soi de paravan al cărui rol nu l-am înțeles. Povestea curge neliniar, avem mai multe climaxuri (unul la modul foarte propriu, vă imaginați care) repartizate inteligent, în așa fel ca istorisirea să nu stagneze și să țină spectatorul - ceea ce reușește cu brio.
Cele cinci actrițe stau tot timpul în scenă și, chiar dacă nu au replică, joacă întruna, cînd nu vorbesc au expresie corporală - e o performanță ce fac în spectacolul acesta. E evident că joacă cu plăcere, dar oboseala și consumul nervos și fizic se văd limpede pe chipurile lor la sfîrșit, la aplauze.
La prima vedere, spectacolul poate părea un foarte reușit exercițiu de clasă. E mult mai mult. Iar forța lui vine și din faptul că pare o joacă. Una serioasă, chiar gravă, în esență, pentru că, pînă la urmă, rîsul cam îngheață-n gît, povestea e de o tristețe copleșitoare pe care relativul happy-end final nu o poate șterge.
(Foto: Anastasia Atanasoska)
Lirda de Leta Popescu
Regia: Leta Popescu. Scenografia: Bogdan Spătaru. Muzica: Csaba Boros.
Cu: Andreea Samson, Laura Creț, Gloria Căitan, Mirela Zeța, Smaranda Caragea.
Data spectacolului: 31.10.2025