Lirda explorează curajos, dar totodată ludic, subiecte tabu ale experienței feminine: dorința și plăcerea. Deși în jurul dorinței unei femei este prezent un văl ezoteric care perpetuează așa-zisul mister feminin, Leta Popescu abordează tema uman și realist, tocmai ca un efort de a demitiza și dezminți prejudecățile depășite despre corpurile femeilor. Cinci actrițe joacă o femeie care ar putea avea orice vârstă între 38 și 47 de ani, ar putea avea orice job din domeniul corporate, ar putea avea o familie minunată, cu doi sau trei copii, cu un cățel sau un motan. Ar putea fi oricare dintre femeile pe care le întâlniți pe stradă sau în trafic, pentru că aproape nici una nu scapă de gândurile care trec prin mintea Teodorei, Loredanei, Mădălinei, Nicoletei, în fine, oricărei femei cu oricare nume generic. Andreea Samson, Laura Creț, Gloria Găitan, Mirela Zeța și Smaranda Caragea sunt ca cele cinci emoții din desenul animat Inside Out, reprezintă toate stările prin care trece o femeie atunci când urmează să ia o decizie importantă. Actrițele analizează și calculează împreună, pun pe cântarul moralității argumentele pro și contra, chestionează, planifică și în cele din urmă, acționează.
Această femeie conturată ca un mozaic de emoții și personalități diverse, trece printr-un moment care îi pune la încercare nu doar principiile morale, dar și simțul propriei identități. Pusă în față cu acest alter-ego dornic de a păcătui, care nu corespunde cu tot ce știa despre sinele său ideal (job cu o poziție de conducere, soț iubitor, copii perfecți, avocata loialității și transparenței), femeia (sau toate cinci simultan) trece printr-o disonanță cognitivă. Sau poate că e mai potrivit termenul criză identitară. Momentul de criză o silește să se privească în oglindă prin filtrul sincerității și să își recunoască cauzele acestei vulnerabilități pătimașe. Femeia-mozaic este și extrem de self aware, își intelectualizează emoțiile și devine tot mai prezentă în propriul corp, pe care îl regretă, îl simte străin. Și deși joacă o conștientizare a riscurilor, le întoarce pe toate părțile până când îi iese socoteala, știe că decizia era luată de la bun-început, ea doar avea nevoie de o justificare și de un plan.
Ca multe alte greșeli, aventura personajului începe la locul de muncă și ajunge în punctul culminant într-un teambuilding. Observă zâmbetele, aluziile, comportamentul unui bărbat oarecare, pe care ar putea să îl cheme oricum, dar îi vom spune Răzvan. Face un inventar al tuturor innuendo-urilor și din nou, calculează, analizează. O copleșește îndoială, poate că totul e doar un produs al imaginației ei? Imposibil. Și ca o femeie ce trebuie să dețină controlul asupra a tot ce mișcă și să managerieze până și coincidențele, își planifică "greșeala'' până la cel mai mic detaliu. N-aș vrea să dau spoilere, dar, eufemistic, toată urzeală ei rezultă într-o trudă lungă și obositoare, aproape ca o zi de muncă full-time. Și dacă e să ne referim la termeni de corporație, ea săraca, nu și-a atins targetul.
Spectacolul redă o perspectivă realistă asupra relației femeilor cu sexualitatea lor, cu rușinea care le-a fost imputată fără nicio justificare (o să vă las să aflați direct la spectacol semnificația titlului). Leta Popescu recuperează abilitatea de a ne privi dorințele cu umor și curiozitate, și totodată încurajează să redobândim autonomia corporală. Mișcarea scenică efervescentă este mai grăitoare decât orice replică. În definitiv, spectacolul e o invitație la a ne privi cu grijă propriul corp și a fi mai atente la ce ne comunică acesta. Dar asta nu înseamnă că dacă corpul îți spune să riști și să planifici un teambuilding, trebuie să-l și asculți.
(foto: Anastasia Atanasoska)