2008 sau ulterior, camerele de chat încă sunt la modă pe internet. Facebook și rețelele sociale domină acum internetul. După prima sa experiență heterosexuală Nick (Matei Arvunescu) stă în pat cu prietena lui, Molly (Ioana Niculae), care descoperă multe cicatrici pe trupul lui. Întrebarea banală, "Ce sunt acestea?", îl trimite pe Nick într-o poveste de când avea 14 ani și era un adolescent extrem de singuratic ce descoperea plăcerile creării unor personaje online false, jucându-se cu străini fără chip. Atunci, într-o cameră de chat online, Nick, pozând într-o fată căreia îi place "să se relaxeze la malul mării", îl descoperă pe Adam (Alex Călin), un tânăr de 16 ani, credul și însingurat, care rostește o dorință simplă și sinceră: "Caut dragostea.". În liceu, Nick are o profesoară de teatru lesbiană (Mihaela Trofimov), o tipă ciudată și cantonată între două dimensiuni: "Întuneric!" și "Periculos!". Provocat de profesoara sa de teatru să creeze o "piesă întunecată", un joc de tip teatru în care "unii jucători cunosc regulile, iar alții nu", Nick exploatează anonimatul internetului pentru a o inventa pe Rachel (Ioana Niculaie, dublu rol) și a-l manipula pe Adam cu obsesia sa despre fata perfectă. Povestea de dragoste din camera de chat cere inevitabil o întâlnire față în față, deoarece dorințele lui Nick trebuie satisfăcute în ciuda problemei majore cu care se confruntă. Cum îl poate întâlni pe Adam, din moment ce Adam crede că Rachel este o fată blondă și sexy, de 1,50 m? De-a lungul mai multor luni, Nick îl manipulează pe Adam să se îndrăgostească de o fată pe care nu a întâlnit-o niciodată, să se masturbeze nocturn în fața unei camere web, să aibă experiențe homosexuale, să creadă că "Rachel" a avut parte de o tragedie și mai mult decât atât.
"Cred că accelerarea exponențială a tehnologiei a creat o schimbare fundamentală de paradigmă în existența umană - la fel de decisivă precum au fost invenția tiparului sau a roții în epocile lor respective. Dar chiar mai mult, și mai rapid. Modul în care comunicăm, spunem povești, ne relaționăm unii cu alții, ne extindem conștiința în mașinile pe care le folosim, modul în care definim umanitatea însăși - toate acestea se transformă. Cred că acest lucru îi sperie pe mulți oameni, în special pe cei din teatru", afirmă dramaturgul Carlos Murillo despre piesa sa cea mai jucată, Dark Play or Stories for Boys. Carlos Murillo este un dramaturg de origine columbiană și portoricană, stabilit în Chicago, care a primit premiul Doris Duke Impact Award în 2015 pentru munca sa în teatru. Opera sa a fost produsă pe scară largă în Statele Unite și Europa. Dark Play or Stories for Boys, a avut premiera la Festivalul Humana de la Actors Theatre din Louisville și a fost jucată în SUA, Germania, Polonia, Slovacia, Ungaria și Lituania. Piesa a apărut în antologia New Playwrights: Best New Plays of 2007 (Smith & Kraus).
În premieră pe țară, regizorul Radu Apostol traduce și adaptează Dark Play, reușind să atragă publicul într-o parabolă pe măsură ce antieroul său principal se transformă dintr-un adolescent posomorât care face farse juvenile pe internet într-un sociopat periculos, distrugând în același timp viața unui tânăr. Conflictul esențial este dublu, interior și exterior: conflictul interior se desfășoară în conștiința lui Nick, prins între dorința de a fi iubit și incapacitatea de a-și asuma propria identitate. El trăiește fractura dintre cine este și cine pretinde că este. Conflictul exterior apare între Nick și Adam, băiatul care cade pradă identității false. Relația lor evoluează de la fascinație la trădare, de la joc erotic la confruntare violentă. Această dublă tensiune, între real și virtual, între dorință și rușine, creează un labirint emoțional. Realitatea se amestecă cu fantezia, iar scenele se derulează cu o energie cinematografică, aproape febrilă. Dialogurile alternează între lirism și brutalitate, între confesiune și ironie. Structura spectacolului seamănă cu o narațiune fracturată, în care personajul povestește și retrăiește simultan evenimentele, un dispozitiv teatral ce reflectă perfect logica "replay-ului" din mediul digital.
Montarea aduce pe scenă o combinație de realism emoțional și tehnici contemporane de teatru vizual, folosind elemente multimedia și un limbaj scenic care se adresează direct spectatorului tânăr, dar care provoacă deopotrivă și publicul adult. Montarea implică multimedia, ecrane, proiecții, mesaje, lumini reci pentru a sugera invazia tehnologică și disoluția granițelor realului. În echipa artistică întâlnim nume cunoscute din alte producții Excelsior sau colaboratori permanenți ai regizorului: Gabi Albu (scenografie), Dragoș Silion (interactive media design Cristian Șimon (lighting design), Bogdan Slăvescu (director de imagine filmare live), Larisa Popa (asistent regie). Scena goală permite luminilor să creeze un peisaj digital oniric pentru a sublinia atât libertatea, cât și distanța comunicării online.
Deja experimentat în roluri negative, Matei Arvunescu, care îl joacă pe Nick, surprinde prin permanentă oscilare între seducție, rușine și disperare, un amestec de inocență și perversitate. Matei impune personajului o fragilitate autentică, cât să facă credibilă tranziția de la încredere la teroare. Fiind naratorul piesei și părăsind rareori scena, Nick este un personaj principal captivant și înfiorător. Monologurile dificile sunt congruente cu emoțiile turbulente. Profesoara de teatru a lui Nick repetă pe tot parcursul piesei că teatrul ar trebui să oglindească întunericul sufletului uman. Acest "întuneric" este redat cu finețe și har. Nick, protagonistul, este un adolescent inteligent, sensibil, dar alienat, incapabil să comunice autentic. Creează o mască virtuală feminină pentru a explora iubirea fără teama de respingere. În final, devine victima propriei invenții, pierzând controlul asupra poveștii. Deși Adam este cel care dezvăluie minciuna, adevăratul antagonist al piesei nu este el, ci este lumea virtuală, acel spațiu amorf unde limitele morale se estompează și unde jocul devine realitate. Nick luptă, de fapt, cu sine însuși: cu nevoia de afecțiune și rușinea propriei vulnerabilități. Conflictul devine unul psihologic și existențial, pendulare între dorința de a fi văzut și teama de a fi cunoscut.
Adam este "victima" jocului, dar și oglinda în care Nick își vede fantezia. Adam caută, la rândul lui, conexiune, sens și tandrețe. Alex Călin speculează în interpretarea sa tristețea sfâșietoare a adolescentului care tânjește după afecțiune. Vulnerabilitatea personajului se construiește din mici stângăcii controlate, din tonalitatea joasă a interpretării, din corporalitatea frământată și maleabilă. Își conduce cu grijă și moderație personajul, reușind să îi dea diferite nuanțe în funcție de evoluția dramatică a situației. Mereu cu zâmbetul pe buze, un zâmbet care nu este de fericire, ci trădează o depresie care nu interesează pe nimeni, Adam devine un prototip al inadaptatului. Florin Fieroiu (coregrafie) imprimă relației dintre cele două personaje o dinamică ce urmează spirala emoțiilor în crescendo.
Mintea unui adolescent este incredibil de activă. Activitatea neuronală efervescentă, lupta hormonală, curiozitatea de a face sex și dorința complicată de a deveni autonom și de a-și face simțită prezența în această lume duc la o dificilă tranziție spre maturitate, dar și la o percepție distorsionată asupra realității pe care o subjugă propriilor fantezii. Tehnologia și internetul, desigur, contribuie la această ecuație incredibil de complexă pentru a adăuga o dimensiune alunecoasă a posibilităților infinite, deschidere către lume, spre frumusețea și sordidul ei. Spectacolul avertizează asupra pericolului de a confunda conectarea digitală cu intimitatea reală. În spatele ecranului, fiecare își poate crea o versiune idealizată, dar fragilă, a sinelui, o mască care, odată destrămată, lasă în urmă rușine, alienare și violență. Personajul principal a creat o identitate falsă pentru internet, un fel de joc în care cele două lumi (cea reală și cea fictivă) se ciocnesc. Să fie o cale spre maturizare? Piesa lui Murillo, profundă și șocantă, portretizează conflicte inerente adolescenței, dar și posibilitățile ei într-o manieră intimă și lucidă. Este o poveste despre dorință și pierdere, despre măști și adevăr, despre cum iubirea, atunci când este trăită în spațiul iluziei, poate deveni un joc mortal.
Spectacolul lui Radu Apostol este tânăr, cool, în limbaj adolescentin. Mi-a amintit de boyz and girlz (text și regie Sînziana Cojocărescu (Koenig), dar și de 20 Noiembrie (de Lars Noren), spectacol după care regizorul Eugen Jebeleanu și-a explicat alegerea de a nu arăta arme pe scenă pentru că "Ar trebui să fim mai atenți cu simbolurile pe care le folosim în teatru".
Am privit reprezentația din două unghiuri. Spectatorul profesionist a surprins calitățile unui produs artistic bine realizat care pune în valoare textul, fără a considera că el se adresează cu predilecție unui public tânăr. Nu cumva va perverti și mai mult mintea unui adolescent? Nu riscăm să normalizăm abuzul, sinuciderea, alienarea aducându-le obsesiv ca teme principale în spectacole de teatru pentru adolescenți? Spectatorul simplu, înconjurat de copii și tineri pe care i-a dus cât a putut de des la teatru, nu ar recomanda vizionarea Dark Play unui adolescent fragil și năvalnic. Nu ar risca să îl tulbure, să îl provoace. Publicul matur va înțelege și aprecia Dark Play mult mai mult. "Cel mai bun teatru este periculos și provoacă publicul". Este o replică din spectacol. Până unde poate merge această provocare? Cât și cum ne jucăm cu sufletul adolescentului? Suntem siguri că nu va distorsiona mesajul?
Trăim într-o epocă în care copiii sunt înarmați cu telefoane mobile cu funcție de înregistrare video, adevărate arme de manipulare, în care atacurile violente de grup se transmit direct pe YouTube, iar unii adulți perverși profită de minorii vulnerabili. Da, adolescenții au nevoie să învețe să se apere, să înțeleagă că realitatea este deseori dark. Dar și de povești cu happy end au nevoie, mai mult decât ne închipuim. Și de lumină au nevoie. De ce mereu Dark Play și nu uneori Light Play? Reflecțiile dureroase asupra singurătății moderne și asupra fragilității emoționale a adolescenților într-o lume care îi învață să comunice prin filtre, nu prin priviri pot găsi, cu siguranță, și forme de exprimare teatrală care să excludă întunericul. Să fie, să mai fie și lumină!
(foto: Bogdan Slăvescu)