Radu Apostol, al cărui nume e aproape sinonim de-acum cu Centrul de Teatru Educațional "Replika", revine cu acest spectacol de la Teatrul Excelsior, după multă vreme, pe o scenă bucureșteană, cum să-i zic?, "mare", ne-independentă. Spectacolul construit de el (cu sprijinul dramaturgic al Mihaelei Michailov) pe textul lui Murillo, mută și mai mult accentul autorului de pe analiza și critica online-ului spre o căutare identitară și spre explorarea firidelor ascunse din sufletele vulnerabile ale adolescenților.
Ca să se amuze și să-și descarce cumva frustrarea, un puști de paisprezece ani, Nick, își construiește o identitate falsă, o studentă thailandeză (thailandezasingurainsua) în căutare de distracții pe sol american; îi răspund o mulțime de ciudați, care mai de care mai scîrboși în vorbă și poză. Dă apoi peste profilul lui Adam, un băiat de șaisprezece sau șaptesprezece ani pe care-l știe de pe terenul de sport al școlii, JustWantToChillWithYou, cu statusul "caut dragostea". Intrigat (ce băiat normal caută dragostea la vîrsta asta?), în loc să stea de vorbă cu el, i se pare mai firesc să intre într-o relație online: își construiește o nouă identitate, devine Rachel, Rachelisroses, și îl abordează, ba chiar pornește o acțiune concertată de cucerire a lui Adam care, previzibil, se îndrăgostește lulea de inexistenta Rachel. Nick, ins cu o imaginație debordantă, hrănită din plin cu benzi desenate și, în general, cu toată subcultura specifică vîrstei și mediului (liceu american, middle class), băiat care mereu "inventează chestii", trece și el de la stupoarea în fața "stupidității" lui Adam (cît de fraier poate fi cineva, pe o scară de la unu la zece? Adam e peste zece!), la emoție, duioșie și, în final, îndrăgostire, moment din care începe să dezvolte o strategie de amînare a doritei de Adam întîlniri cu Rachel, se introduce pe sine în scenă drept frate al ei pentru ca, pînă la urmă să reușească să obțină (el) o întîlnire cu Adam, chiar în ziua în care împlinește cincisprezece ani. Ajutat și de cîteva shoturi, inevitabilul se produce. E, pentru fiecare dintre ei, prima dragoste.
Nici Adam, nici Nick nu prea mai știu în ce să creadă: Moș Crăciun, Mama, tata, iepurașul de Paște - nimic nu mai e cum era; dar în ceva trebuie să crezi, nu-i așa? Nici unul dintre ei nu înțelege bine ce i se întîmplă, nici unul nu se crede, nu se recunoaște gay. Mai ales Nick e răvășit și nu găsește altă modalitate de a ieși din situația asta imposibilă (Adam tot mai speră s-o întîlnească pe Rachel) decît brodînd o altă poveste fantasmagorică cu un tată vitreg abuziv al lui Rachel; cum nici asta nu-l domolește pe Adam, nu are altă soluție decît "s-o ucidă" pe Rachel (cu mîna tatălui), apoi să-și ia identitatea unui ofițer de contrainformații care să-l convingă pe Adam că el, Nick, e extrem de periculos și trebuie, la rîndul lui, ucis. De însuși Adam. Ceea ce credulul Adam face: îl înjunghie. Nick scapă. Și (ne) povestește. A devenit "normal", e student, are o prietenă, Molly, cu care tocmai a făcut dragoste prima oară. Păstrează pe trup cicatricile făcute de Adam pe care Molly le vede, e obligat deci să-i povestească tot. Molly, evident, nu crede - știe că el "inventează chestii". Viața lui merge mai departe - în doi, în trei... asta nu putem ști.
Pe textul acesta, Radu Apostol construiește un spectacol de o mare delicatețe. Nici scenele violente nu violentează cu toate că mareea de sentimente ambigue, neînțelese și nestăpînite ale celor doi tineri, duse la paroxism uneori, e arătată, expusă scenic. Jocurile întunecate ale unor minți răvășite nu ajung să eșueze într-un spectacol sumbru, descurajant, ci, dimpotrivă, e ceva luminos în montarea asta. E, în cea mai mare măsură, meritul celor doi excepționali actori care duc greul: Matei Arvunescu și Alex Călin. În rolul lui Nick, rol întins și dificil, tînărul Matei Arvunescu reușește să se mențină la un nivel al tensiunii și energiei extrem de ridicat, stabilit încă din primele scene; are o frazare inteligentă, are dicție - rostește impecabil monoloage lungi -, are expresie corporală și mimică a feței, a ochilor; știe să-și controleze și moduleze vocea, are un joc nuanțat și e capabil să alterneze fără tranziție aproape stările, intră și iese din convenție cît se poate de firesc. Aș zice că e spectacolul care-l consacră - dacă mai era nevoie. Alături de el, Alex Călin (Adam), face un personaj retractil, timid, afișează candoarea, credulitatea aceea vecină cu încetineala care ascund un suflet complicat și fragil. Cuplul funcționează scenic foarte bine, cei doi se completează și se sprijină.
În roluri de mai mică întindere, apar Mihaela Trofimov și Ioana Niculae. Mihaela Trofimov e mama lui Nick - mamă singură, iubitoare și intruzivă, care asistă și suferă neputincioasă la transformarea lui Nick din copil în adolescent. Tot ea e o profesoară tenebroasă de teatru care face teoria jocurilor ca esență a teatrului care trebuie să provoace oamenii, să-i excite, și a jocurilor întunecate, acelea în care doar unii dintre jucători cunosc regulile: e ceea ce îl inspiră pe Nick și dă titlul piesei. Ioana Niculae e Molly, prietena de acum, din momentul povestirii, a lui Nick (în textul original, actrița trebuia s-o joace și pe Rachel așa cum și-o imaginează Adam; la Radu Apostol, replicile ei, cele scrise în chat-room, sînt rostite de Nick) și Sarah, o verișoară mult religioasă a lui Adam - foarte bună compoziția Ioanei Niculae.
E un spectacol în care luminile (Cristian Șimon), scenografia (Gabi Albu), coregrafia (Florin Fieroiu) și, mai ales, intervențiile media interactive (Dragoș Silion) joacă un rol foarte important, creează momente vizuale intense și foarte frumoase. Nimic gratuit aici în transmisiile live, de pe scenă, cu camera ținută de actori, proiectate pe un ecran imens din fundal, nici în suprapunerea imaginii live peste backgrounduri virtuale - dimpotrivă, expusă astfel, joaca asta cu tehnologia, atît de familiară generațiilor tinere, dă frisoane și-și dezvăluie violent latura diabolică. Atmosfera e întregită de cîteva songuri cîntate de actori, melodii originale (cu excepția celei a Adei Petcu, probabil foarte cunoscută de Generația Z, nu și mie). Mărturisesc că nu am înțeles toate versurile. Momentele acestea, ca și cele coregrafice, repetitive, în care se remarcă Ioana Niculae, au logica lor, sînt integrate în spectacol și potențează atmosfera.
Nimic tezist, forțat, nimic militant în spectacolul acesta. O situație de viață la început de drum. Suflete fragile, nesigure care se caută. O experiență-limită. Final deschis.
Încă un spectacol frumos al Teatrului Excelsior care se mișcă din ce în ce mai bine.
(foto: Bogdan Slăvescu)