Scenografia semnata de Maria Miu e simbolică: o menora (un sfeșnic cu șapte brațe și unul dintre cele mai vechi simboluri ale poporului evreu), o valiză, un telefon, pereți rotativi și o ușă care pare să ducă spre orice. Parisul devine un spațiu interior, locul unde se întâlnesc copilăria și înțelepciunea, nevoia de iubire și puterea de a dărui. Lumina însoțește povestea ca o respirație: se aprinde odată cu speranța, cu fericirea și se stinge odată cu pierderea, cu tristețea. Este, poate, cea mai discretă formă de narator scenic: un narator care nu vorbește, ci luminează.
Vlad Logigan (Momo) construiește un personaj care nu se lasă prins într-o singură vârstă. La început e un adolescent stingher, curios și neînțeles, care caută un sens într-o lume prea mare. Pe parcurs, însă, "vocea" lui capătă o adâncime neașteptată. Logigan aduce o finețe emoțională greu de descris, prin felul în care își ascunde vulnerabilitatea în spatele unui zâmbet ironic, în tremurul din spatele replicilor simple. Momo nu e doar un băiat evreu dintr-un cartier parizian. E fiecare dintre noi la începutul căutării.
În contrapunct, Marian Râlea (Domnul Ibrahim) devine centrul de gravitație al lumii. În interpretarea lui, Ibrahim nu e doar băcanul arab de pe ulița evreiască, ci un om în care timpul s-a oprit. Fiecare gest e o binecuvântare, fiecare privire, o iertare. Râlea are acel har rar de a fi, pur și simplu, acolo. Nu joacă înțelepciunea, o emană. Prezența lui e o lecție despre simplitate ca formă supremă de înțelepciune.
Împreună, Logigan și Râlea construiesc o relație scenică de o tandrețe devastatoare. Totul se întâmplă în priviri, în respirații, în felul în care unul tace și celălalt învață să asculte. Întâlnirea dintre cei doi devine o călătorie inițiatică, nu printr-o geografie concretă, ci printr-un traseu spiritual. De la neîncredere la iubire, de la revoltă la seninătate, de la copil la om. În jurul acestui nucleu se construiește o lume secundară, un cor de figuri care completează sensul spectacolului. Gavril Pătru aduce un tată frânt de singurătate, un om care nu știe cum să iubească și tocmai de aceea devine tragic. Magda Catone are o apariție de o fragilitate luminoasă, ea aduce, prin scurtele sale intervenții, o notă de feminitate tandră, aproape mistică, echilibrând energia masculină a poveștii. Elena Penescu și Dana Rusu, presărate cu o ironie caldă, îl inițiază și ele pe Momo, dar din alte puncte de vedere. Împreună, toți acești oameni dau spectacolului o respirație corală, ca o rugăciune spusă în mai multe limbi dar cu același sens: iubirea nu ține cont de etnie, religie, vârstă.
Chris Simion-Mercurian regizează cu o delicatețe aproape transparentă. Nimic nu e demonstrativ, nimic nu e de prisos. Spectacolul curge în ritmul unei povești spuse seara, la lumina unei veioze, între doi oameni care se înțeleg fără să se explice. Regia pare să fi renunțat la artificiu în favoarea unei sincerități absolute. Este un teatru al esenței, al tăcerilor care vorbesc, al gesturilor mici care conțin revelații mari.
Chris Simion-Mercurian a declarat la un moment dat că "Domnul Ibrahim nu e un personaj religios, ci unul profund uman". Aici se află cheia montării: credința ca formă de compasiune. Coranul devine o metaforă a acceptării. Iar spectacolul, o formă de rugăciune laică.
Muzica se topește în țesătura emoțională a scenei. Nu e fundal, ci o vibrație care învăluie. În unele momente, un cântec oriental pare să se ridice ca o adiere de nisip; în altul, câteva sunete aduc parfumul unei copilării dispărute. Totul e subtil, delicat, așa cum e și universul lui Schmitt: o lume în care spiritualul se amestecă firesc cu cotidianul, unde Dumnezeu se ascunde în gesturi simple, iar dragostea se poate exprima chiar și printr-o ceașcă de ceai oferită în tăcere.
Domnul Ibrahim și florile din Coran este, în fond, un spectacol despre împăcare. Cu sine, cu celălalt, cu viața. Montarea lui Chris Simion-Mercurian are curajul de a fi blândă. Nu dulceagă, ci profund umană. Aici emoția nu vine din dramă, ci din lumină. Există un moment în care Momo spune: "Eu când spun că zâmbetul este pentru cei cu dare de mână, mă refer la oamenii fericiți" - iar Domnul Ibrahim răspunde simplu: "Aici greșești. Eu cred că zâmbetul îl face pe om fericit.". Spectacolul acesta e exact acel zâmbet care te face să te simți fericit. Și poate că în asta stă marea lui putere: într-o lume polarizată, grăbită, încordată, un astfel de teatru ne amintește că sensul vieții nu se măsoară în dogme, ci în capacitatea de a iubi. Într-un zâmbet care trece de pe chipul unui bătrân pe cel al unui copil.
La final Momo e deja un alt om. Ibrahim dispare, dar rămâne prezent prin spirit. Domnul Ibrahim și florile din Coran nu este doar o poveste despre o prietenie neobișnuită între un evreu și un musulman. Este un poem despre fragilitatea și frumusețea de a fi om. Un spectacol care nu te impresionează, ci te vindecă. Ca un zâmbet care nu se stinge odată cu aplauzele.
(foto: Mihai Georgiadi)