Spectacolul începe ca o repetiție, cu actori care citesc și spun replici, dar pe parcurs suntem absorbiți de poveste. Animalele de la ferma lui Jones decid să se răscoale, să-și ia soarta în propriile "copite", sub sloganul egalității și libertății. Ceea ce face montarea regizată de Andrei Huțuleac este să transforme această parabolă orwelliană - simbolul "revoluției care devine tiranie" - într-o experiență de teatru viu care privește permanent spectatorul în ochi. Nu e un spectacol care îți oferă confortul unei povești deja știute, ci unul care îți redeschide o rană pe care o credeai închisă: cea a credinței naive în idealuri și a trădării lor inevitabile.
Scena e concepută ca un loc fluid, între real și simbolic. Nu e o fermă "reală", ci un teritoriu al transformării continue - când platou de repetiție, când hambar, casă sau curte - un spațiu ritualic în care personajele sunt mai aproape de oameni decât de animale. Lipsa costumelor-măști de animale nu este o absență, ci o decizie care mută accentul pe gest, pe mișcare, pe voce. Actorii nu imită animale; ei reconstituie mecanismele sociale și comportamentele care ne transformă pe toți în turmă. În felul acesta, spectacolul nu mai este o fabulă, ci o oglindă.
Ceea ce impresionează este energia grupului de actori. Huțuleac lucrează cu o echipă unită, care funcționează aproape coregrafic. Corpurile se mișcă într-o pulsație comună - de revoltă, de extaz, de obediență. Coregrafia devine un limbaj în sine, un fel de partitură a instinctelor. În momentele de entuziasm revoluționar, actorii creează o atmosferă de comuniune aproape religioasă, în care publicul este atras cu sau fără voie. Iar când ordinea se degradează și se instalează frica, aceeași trupă transformă scena într-un spațiu închis, claustrofobic, unde privirile devin suspicioase și fiecare mișcare e controlată.
Spectacolul are o inteligență a ritmului. De la entuziasmul inițial până la deriva finală, trecerea este graduală, abia perceptibilă. Totul se degradează lent - discursul devine tot mai gol, promisiunile tot mai vagi. Este un tip de ironie amară care nu are nevoie de replici explicite; ea se insinuează în gesturi, în lumini, în felul în care sunetele devin mai agresive pe măsură ce puterea se consolidează.
Animalele nu sunt bune sau rele, nu există o morală clară. Chiar și cei mai corupți dintre ei poartă amintirea unui ideal inițial, a unei sincerități pierdute. În același timp, cei care rămân loiali cauzei sunt incapabili să vadă că lupta lor a fost confiscată. Această ambiguitate morală dă forță spectacolului. Nu mai privim o fabulă moralizatoare, ci o radiografie a naturii umane: cum transformăm libertatea în dogmă și visul în ideologie.
Unul dintre aspectele cele mai interesante este modul în care publicul este implicat în poveste. Îmi plac enorm spectacolele în care actorii interacționează cu publicul și dacă și vouă vă place acest lucru, încercați să prindeți un loc la masă alături de actori sau măcar în primul rând al gradenelor. Nu veți regreta. Și nu veți uita.
Actorii? Actorii sunt impecabili în construcția unei lumi credibile. Fiecare dintre ei își asumă rolul cu o precizie care evită caricatura. Liderii nu sunt monștri grotești, ci figuri familiare, oameni care cred că știu ce e mai bine pentru ceilalți. Cei care se supun nu sunt proști, ci obosiți, înfrânți, gata să creadă pentru a nu mai suferi. Această finețe în interpretare aduce spectacolului o dimensiune tragică: fiecare personaj e, în felul său, o victimă. Poate mai puțin Napoleon, interpretat magistral de către Andreea Grămoșteanu. Pur și simplu sunt momente în care îți vine să-l (s-o) strângi de gât și să începi o nouă revoluție. Oana Pușcatu îi interpretează pe Maior și apoi pe Snowball - și ei dictatori, dar cu fețe mai umane. Silvana Mihai este iapa Mollie. Virgil Aioanei este magistral în rolul lui Boxer ce simbolizează poporul - muncitor și credul. Viorel Cojanu interpretează foarte sugestiv corbul Moise. Andrei Brădean și el minunat in rolul lui Benjamin. L-am lăsat la urmă pe Vlad Logigan care mi se pare un actor de o versatilitate uimitoare. Doar cu câteva zile înainte îl văzusem interpretându-l pe băiețelul evreu Momo în Domnul Ibrahim și florile din Coran. În Ferma animalelor, el este Squealer, mâna dreaptă a lui Napoleon, propagandistul-șef care are o explicație pentru fiecare abuz și încălcare a legii. Vlad are o naturalețe care seduce. Te face să crezi că el este personajul și nu actorul care-l interpretează.
În centrul montării se află o întrebare: de ce e atât de ușor să ne lăsăm seduși de putere? Într-o lume saturată de discursuri politice și promisiuni, teatrul lui Huțuleac reușește să arate mecanismul seducției colective fără să-l explice didactic. Puterea e acolo, vizibilă, carismatică, promițătoare. Revolta pare sinceră, dar devine spectacolul ei însăși. De la un moment încolo, nu mai știm dacă vedem o revoluție sau o repetiție generală pentru o alta.
Scenografia e un personaj în sine. O masă lungă devine podium, tribună, loc de judecată. Totul e într-o continuă metamorfoză, ca și relațiile dintre personaje. Lumina și sunetul însoțesc această alchimie. Spectacolul e plin de momente comice, dar râsul e mereu dublat de un fior. Pe măsură ce râzi, îți dai seama că râzi de tine, de propriile tale compromisuri, de felul în care te-ai obișnuit cu minciuna și ai numit-o "normalitate". Acesta este punctul în care teatrul atinge adevărata sa funcție: nu predică, ci te face să te recunoști.
Adevărata forță a acestui spectacol nu stă în decor sau în efecte, ci în curajul lui de a fi lucid. Într-o epocă a ambalajelor și a discursurilor cosmetizate, Ferma animalelor ne amintește că teatrul poate fi un act de rezistență intelectuală. Poate vorbi despre putere fără să devină propagandă, poate ironiza fără a fi cinic, poate emoționa fără să manipuleze. Ferma animalelor este un spectacol care cere totuși atenție; care nu se oferă pe tavă. Unii spectatori îl vor iubi pentru energie, alții îl vor respinge pentru disconfortul pe care îl provoacă. Dar indiferent de reacție, nimeni nu va putea ieși din sală neatins. Iar acesta e, poate, cel mai sincer compliment pe care îl poți face unui spectacol de teatru.
(foto: Anastasia Atanasoska)