Știu, știu, încă un documentar despre o trupă legendară. Câte poți să vezi? Dar, nah, e The Doors. E Jim Morrison. E mitul. Și știu cât de greu e să faci un film despre un mit care să nu fie plictisitor.
Când am auzit de When You're Strange, mi-am spus: OK, doar filmări de arhivă, povestit de Johnny Depp. Sună... curat. Am sperat să găsesc o fărâmă din energia electrică, din senzația că lumea era pe cale să explodeze la fiecare concert. Am sperat să văd omul, nu doar legenda.
Și, în parte, am văzut. Documentarul face o treabă excelentă, trasează drumul trupei: de la plajă, unde Morrison i-a fredonat lui Ray Manzarek Moonlight Drive, până la arestările penibile și finalul inevitabil. Vezi cum o trupă formată dintr-un claviaturist cu background clasic-jazz, un chitarist cu o finețe nebună (Robbie Krieger) și un toboșar (John Densmore) ce dădea ritmuri tribal-psihedelice, a fost complet eclipsată de șamanul electric din față. Și asta e problema. M-a interesat enorm cum a reușit Ray să țină în frâu (sau să nu țină în frâu) geniul ăsta autodistructiv. Am vrut să văd cum sunau repetițiile, ce glume se făceau.
Filmul e montat aproape perfect. Trecerile de la secvențele live la cele de culise sunt fluide. Simți că ești purtat de-a lungul anilor '60 fără să te ia amețeala. Îmi place teribil, teribil faptul că nu ai diverși muzicieni sau critici contemporani care să-ți spună cât de important era Jim. Asta e o binecuvântare. Trupa vorbește singură, prin ce face și muzica ei. Muzica, sigur, cunoști piesele. Dar, redate în contextul filmărilor de arhivă, muzica este declarație de război cultural.
Ce mă enervează, totuși...
Johnny Depp (povestitorul)! Serios. Vocea lui e prea fină, prea mieroasă. Jim era definiția scandalului. Vreau un povestitor, nu-l vreau pe Jack Sparrow, vreau ceva care să sune a fum de gros de țigară.
Apoi, sfințirea mitului. Documentarul evită să sape mai adânc sub pielea legendei... Morrison e prezentat ca un geniu chinuit, nu ca un alcoolic cu probleme serioase de control, care, din întâmplare, era și poet genial. Nu e loc pentru nuanțe.
Încă ceva... tratamentul trupei. Ray, Robbie și John sunt, din nou, doar "acompaniatorii". Nu li se acordă mai mult spațiu pentru a vedea chimia lor muzicală unică. Fără ei, Jim era doar un poet care urla la lună pe plajă.
Concluzia ar fi că The Doors: When You're Strange e un film necesar. Îmi reamintește că, indiferent cât de tragic s-a terminat, muzica lor a fost o victorie absolută. E o bijuterie a momentului, o relicvă a timpului care încă îmi dă frisoane când ascult boleroul The End. Și asta, dragii mei, e mult mai important decât orice dramă de la hotel.
Îl mai puteți vedea în cinema, numai pe 4 și 6 decembrie 2025.