Atmosfera elegiacă se datorează unei scenografii la granița dintre realism și oniric. Un râu străbate scena - râul de lacrimi al celor care au pierdut un copil și totodată râul ce separă viața de aici de cea de dincolo, un fel de Styx al mitologiei grecești, străjuit de pietre mari și de stuf. Dacă existența este curgere continuă ca și apa din albia râului, sufletele părinților sunt împietrite de durere, precum stâncile, martore ale schimbării, ale trecerii, dar incapabile să se lase duse de unde, încăpățânându-se să rămână încremenite în trecut.
Împrăștiate pe pământul reavăn, câteva obiecte sunt depozitare ale memoriei: o minge de fotbal, o păpușă, un glob pământesc, un disc de vinil, o pereche de chei... Unele personaje caută să le dezgroape, altele să le îngroape, dar oricum ar fi, acestea nu le rămân indiferente, fiindcă au ceva din energia celui dispărut.
Prin efecte speciale de mare impact vizual, din aburul trecutului trei povești iau naștere pe scenă. Prima dintre ele, Îți amintești de noi, prezentifică prin intermediul vocii actorilor Claudiu Mihail, Romanița Ionescu și Andrei Pleșa, care vorbesc la persoana întâi ("sunt îndrăgostit/ă", "sunt soție", "sunt soț", "sunt mamă", "sunt tată", "mă joc", "alerg spre mare") momente din viața unei familii locuind într-o casă cu ferestre luminate pe malul mării (pe o stâncă se poate vedea o miniatură a acesteia).
La început Marty și părinții lui duc o viață simplă și împlinită. Se bucură de mare, de o călătorie tată-fiu, de hârjoană, de jocul cu mingea. Totul până într-o zi în care hazardându-se în larg, copilul este înghițit de valuri. Încă la mult timp distanță, mama sa îi caută prezența în lenjeria de pat care păstrează căldura și mirosul acestuia, cultivând permanenta reamintire, parcă într-o pornire masochistă, fiindcă uitarea este pentru ea sinonimă cu abandonul propriului copil. Exasperat și copleșit, bărbatul îi strigă soției lui: "Dar nu putem tot timpul să vorbim numai despre el!". Iar ea îi răspunde: "Ba da, putem. Povestește-mi ceva ce am uitat!"
Deși cercetările în neuroștiință dovedesc că fiecare reamintire a unui eveniment e tot mai puțin acurată și mai subiectivă, personajele spectacolului caută mereu să își amintească, în ciuda faptului că memoria se lasă tot mai mult invadată de ficțiune. Persoana iubită și dispărută devine un ideal, o ființă himerică, spre care își întind mâinile cu disperare, ignorând oamenii dragi din viața lor. Evenimentul traumatic îi ține captivi în neputință și vină, cum se întâmplă și în cea de-a doua povestire, Tu exiști, în care este adusă în prim-plan iubirea fără de speranță a doi bărbați (Alex Calangiu și Vlad Udrescu). Ei au în comun nu doar sentimentul de dragoste reciprocă, ci și amintirea dureroasă a copilului mort într-un accident: pentru unul - fiu, pentru celălalt - elev. Această pierdere face relația lor și mai dificilă, personajul întruchipat de Alex Calangiu simțind că nu își poate abandona soția în acest moment, atât de greu. Dialogul celor doi este un adevărat roller coaster sentimental: de la șicane și încercarea de a păstra aparența detașării, la gesturi pasionale și mărturisiri neașteptate.
Ultima piesă, Eu uit, vorbește, culmea, tocmai despre incapacitatea de a uita, despre suferința unei mame (Ramona Drăgulescu), pentru care copilul mort devine mai important decât cel viu. Fiica cea mică (Raluca Păun) încearcă în zadar printre reproșuri să își găsească locul binemeritat în inima mamei. Amintirea surorii decedate este atât de puternică încât mama, îndurerată, nu este capabilă să o vadă cu adevărat pe cea care o vizitează aproape zilnic, care este alături de ea în carne și oase, care tânjește după afecțiune. Cu toate că susține că apariția fetei mai mici a ținut-o în viață, ea consideră că "Ana era mai iubitoare, mai curioasă, mai bucuroasă" și "fericirea nașterii unui nou copil nu va compensa niciodată durerea pierderii primului".
Țipătul pescărușilor, vocea angelică a lui Andrei Pleșa, care se acompaniază de chitară, prelucrările după song-urile unor trupe precum A-ha sau Depeche Mode, alcătuiesc un univers sonor cu puternică încărcătură emoțională. Coregrafia Flaviei Giurgiu și light design-ul semnat de Radu Afrim și Ștefăniță Rezeanu, atât de misterios și perfect adaptat discursului scenic încărcat de lirism, îmbie spectatorul să se scufunde în abisurile sufletești ale personajelor, să se pătrundă cu voluptate de această melancolie, care prin simțul estetic desăvârșit al regizorului, devine atât de tandră și de terapeutică.
(foto: Albert Dobrin)