Ce faci cu toată dragostea pentru cineva, atunci când acesta nu mai e? Unde o ascunzi și cum scapi de sentimentul ăsta copleșitor că iubești un gol? Radu Afrim alege Trilogia memoriei, o colecție de trei povestiri de Arne Lygre despre doliu și multe alte lucruri, într-o tentativă de a înțelege și a diminua durerea inefabilă a pierderii unui copil. Părinții retrăiesc amintirile pentru a-și reconstrui realitatea și a o face mai suportabilă, dar prin câte ,,ape'' nu ar trece, nu se pot vindeca niciodată complet.
Că tot veni vorba de ape, Radu Afrim și Daniel Nae construiesc o scenografie ca un râu dintre viață și moarte. Stânci, nisip gri, un râu al cărui izvor a secat și al cărui apă stă pe loc. Toate amintirile adunate în câteva obiecte, în câteva fotografii, în câteva melodii. O casă mică și plină de viață și lumină, până când rămâne pustie.
Prima povestire Îți amintești de noi operează cel mai mult cu mecanismele reminiscenței. Actorii (Claudiu Mihail, Romanița Ionescu și Andrei Pleșa) rostesc verbele la persoana întâi, dictându-și rolurile și acțiunile următoare. Sunt îndrăgostit/ă, sunt soție, sunt soț, sunt mamă, sunt tată, zâmbesc, mă joc, alerg spre mare. Personajele o iau de la capăt, din punctul zero, își repetă acțiunile trecute și prezente pentru a se asigura că ceea ce trăiesc este real. Dar nu avem certitudinea că memoria nu îi trădează, că nu și-au închipuit acea casă luminoasă de la malul mării, un tată, o mamă, fiul lor Marty. Tot ce le rămâne după dispariția fiului e camera lui, patul și cearșafurile care încă îi păstrează mirosul. Dacă mai au ceva ce a fost al lui, poate că îl mai au și pe el.
Următoarea povestire, Tu exiști, poartă puțin mai multă ardoare. Doi bărbați duc vieți duble, una publică și alta privată, stigmatizată și extrem de complicată. Alex Calangiu și Vlad Udrescu au o relație on&off, unul e căsătorit și are un fiu, celălalt este învățător. Învățătorul fiului amantului său, cum ziceam, complicat. Relația lor are un tempo fluctuant, oscilează între momente de extaz și perioade tensionate în care sunt separați și nu mai știu nimic unul de altul. Până când despărțirea devine insuportabilă și responsabilitățile familiale și sociale își pierd importanța în fața unei iubiri de o asemenea intensitate. Ritmul se schimbă atunci când fiul - elevul moare într-un accident. Vina trece de la unul la celălalt. Trebuia să fiu acolo, dar eram cu tine. Soțul infidel încearcă să compenseze absența din căsnicie, să facă alt copil, să devină acum tatăl și partenerul care ar fi trebuit să fie până la tragedie. Dar nici de data asta nu reușește. Învățătorul este prins în suferința celui pe care îl iubește, dar nu poate participa la ea. Nu este îndreptățit la propriul proces de vindecare, iar din cauza asta aluneca în spirala singurătății și izolării. Dintre cele trei povestiri, aceasta aș spune că este cea mai intensă. Poate din cauza complexității unei relații eșuate, poate pentru că ridică întrebarea dacă avem dreptul să participăm la suferința celuilalt, dacă trebuie să ne-o însușim ca fiind a noastră?
Sentimentul de vinovăție este pregnant și în ultima povestire, o balanță inegală între uitare și iertare: Eu uit. Bucuria nașterii unui nou copil nu va putea compensa niciodată integral durerea pierderii altui copil. O fiică care a fost întreaga ei viață în umbra surorii decedate (Ramona Drăgulescu) își vizitează aproape zilnic mama (Raluca Păun). Nu știe dacă vrea să dea vina pe ea, să o certe, să o ierte, să rezolve probleme necomunicate ale trecutului sau să o dea dracului uitării. Mânia și durerea fiicei sunt justificate, ea nici măcar nu are un nume, pe când numele răposatei surori răsună în nenumărate rânduri: Anna, Anna, Anna. Publicul-juriu s-ar putea grăbi să o acuze pe mamă de neglijență și să o declare vinovată, însă și aceasta își dezvăluie chinurile îndurate întreaga viața, depersonalizarea și estomparea identității proprii în urma căsniciei nereușite, a decesului copilului și a unei vieți trăite de dragul altora. Relația încordată dintre mamă și fiică duce la vorbe dure și pumni de nisip aruncați imprudent. Distanța și tăcerea temporară par cea mai bună soluție în acest caz, pentru ca ulterior să intervină iertarea și apoi, uitarea.
Pe ambele maluri ale fluviului plin de amintiri și de regrete, personajele se rătăcesc în poveștile celorlalți, împart vina, dorul, disperarea. Viața trăită ca o amintire ștearsă devine o patologie. Un râs nervos și isteric confirmă că după aceste tragedii, nu mai ești niciodată același. Melancolia se încheagă prin melodiile interpretate de Andrei Pleșa (ce voce!), și totuși nu ajungi să o simți pe deplin. Între personaje și public pare că e un zid de sticlă, care nu ne permite să luăm parte la durerea lor. Dincolo de această distanță emoțională, poveștile lor merită ascultate și descoperite. Granița dintre viață și moarte nu poate fi depășită în scop de vizită, însă memoria este agentul care ne ajută să recuperăm ce am iubit odată.
(foto: Albert Dobrin)