În Europa, vechea tradiție (iudeo-creștină) dă semne că moare și este înlocuită de religia științei (și chiar de știința religiei, de "raționalizarea" tainei). Identitatea omului este contestată de progres (mai exact: progresism). Acum, ni se spune, putem alege ce ne definește - dacă purtăm (cel puțin) un "ecuson". Credință vs. raționalism. Lumânări vs. electricitate. Dar acum lumânările sunt tot mai des pe post de decor.
Dincolo de toată intriga din A doktor / Doctorul rămâne chestiunea iertării și a "ultimei cuminecări" după ce o adolescentă muribundă, în vârstă de numai 14 ani, a săvârșit un "păcat de moarte" (avort auto-provocat urmat de mari complicații de sănătate) și doctorul interzice preotului să o vegheze în ultimele clipe ca să o facă părtașă veșniciei prin ultimele taine (spovedania, mirungerea, împărtășania). Au unele tipuri de pacienți nevoie de anumite tipuri de medici? Sau - așa cum pledează doctorița Ruth din acest spectacol - e de ajuns să fii doctor competent și indiferent la eventualele pretenții de "asistență religioasă" pe motiv că pacienta (ai cărei părinți, aflați în avion, trimiseseră preotul la spital) "poate că nu a mai dat pe la biserică de la botez"? Se nasc, astfel, și alte întrebări: Este religia menită doar să asigure solidaritatea socială, sunt catedralele (și bisericile) construite doar pentru a promova turismul? Este politicul instrumentul potrivit pentru a elimina - prin "reformă" - corupția (și fariseismul) din biserică?
Atitudinea și zbaterea personajelor din A doktor / Doctorul confirmă relevanța avertismentului semnalat încă din 1979 de Philip Rieff (în The Mind of the Moralist): "O cultură care se eliberează din constrângerile religioase este condamnată să-și ducă mai departe obiceiurile de constrângere într-o lume nouă, mai largă. Condiția sa este post-religioasă, libertatea e în continuare negativă. Religia nu-l poate împiedica pe om să-și formeze propria nevroză, pentru că el a devenit propria-i religie: acum ritualul este să aibă grijă de el însuși, iar sănătatea este dogma supremă." Auto-denunțarea vinovăției de a nu fi fost îndeajuns de "tolerant" este o modalitate de a face pace cu presa hotărâtă să te zdrobească dacă nu recunoști că adevărata boală nu reprezintă altceva decât o "racilă" ideologică de care societatea trebuie să se descotorosească. Și chiar te zdrobește dacă nu ești "din sistem", dacă nu aparții niciunui grup (mai exact: dacă nu ești din nicio gașcă) și te lupți, ca Ruth, cu morile de vânt. Când vine sfârșitul, spune personajul principal din piesă, mai întâi limbajul se avariază prin banalizare, prin văduvirea de orice expresivitate, prin stereotipizare. Sau prin excesiva lui politizare pentru a sluji "corectitudinea politică" (sau "dreptul la determinare"), așa-numita mișcare Woke ("trezire din somn") care l-a readus pe Andrei Șerban în România.
Circul înnebunitor al "dezbaterii de idei" din A doktor / Doctorul - în direct, la un post de televiziune comercială unde știrile se confundă cu divertismentul (și invers), unde somnul e trezire și invers - trădează divizarea lumii în triburi tot mai mici și părăsirea ei de marile sensuri.
Dezbaterea cea mare se poartă între doctor și preot, amândoi dătători de "speranțe" sau de "false speranțe". Dar speranța e speranță, adică nădejde și încredințare de nezdruncinat, în ea nu încape nicio falsitate. Care să fie atunci speranța cea mare? Aceea că retorismul întrebării Cine are nevoie de teatru? (titlul unei montări a aceluiași Andrei Șerban la Teatrul Național București, la începutul anilor '90) se va mai dovedi o vreme nejustificat. Că toți cei care își mărturisesc nevoia de teatru vor mai avea câte un templu (precum TMST) unde să-l caute...