Robert Icke, un scriitor / regizor de geniu

Când în urmă cu câțiva ani eram în trecere prin Londra, Peter Brook a insistat să merg să văd un nou Hamlet pus în scenă de un tânăr regizor, Robert Icke. "Vei vedea și auzi o piesă cu totul nouă. Și trebuie să-l întâlnești pe Icke. E un geniu." Eram curios și cumva neîncrezător. Aveam în memorie numeroși Hamleți, toți minunați, deși nici unul total convingător, rolul fiind atât de complex încât eram convins că nimeni nu poate să transmită toate nuanțele acestui text misterios. Hamlet e o piesă imposibilă și pentru regizor; îți scapă mereu mereu printre degete (o știu din proprie experiență, când am montat-o la New York).


De la intrare la acest Hamlet, teatrul era plin de camere și ecrane video, amintindu-ne subtil că familiile regale au fost dintotdeauna supravegheate și chiar cercetate (castelanii spioni ai vechilor castele au fost înlocuiți acum de tabloide care luau poze în intimitate ale prinților și prințeselor în costume de baie. De la început știai că totul e și va fi înregistrat, controlat și raportat.)

Dar noutatea acestui spectacol rezultă în primul rând din colaborarea între Icke și actorul Andrew Scott. Niciodată nu am asistat la o rostire atât de clară și plină de înțelegere a textului: fiecare silabă a fiecărui cuvânt părea inventată spontan, ca și cum nu era un text scris de autor și memorat de actor, ci improvizat, izvorând dintr-un loc misterios unde se formează cuvintele, din nevoia de a comunica urgent și intim ceva ce auzeam și descopeream cu toții pentru prima oară. Versiunea lui Icke provoca și o serie de întrebări ce completau ambiguitatea relațiilor: Oare Gertrude s-a culcat sau nu cu Claudius înainte de moartea soțului ei? Fantoma tatălui e reală sau imaginară? Hamlet e într-adevăr nebun sau doar pretinde? Piesa în piesă e doar o farsă politică născocită de Hamlet, care nu e menită de fapt să ne lămurească dacă Claudius l-a ucis sau nu pe Rege? Victima adevărată e piesei cine e? Poate Ofelia?

Participând în public la acest spectacol (odată ce textul e spus cu atât de mare claritate pătrunde în noi și ne obligă să participăm) am înțeles de ce Shakespeare e unic, pentru că în piesele lui totul e adevărat și în același timp nu e. Mi-am amintit ce scria Brook în Empty Space / Spațiul gol (cartea care l-a inspirat pe Icke ca și pe noi toți), că teatrul viu e mereu o artă care se auto-distruge și care e mereu scrisă pe vânt. Din clipa în care un spectacol e sfârșit, ceva invizibil începe să moară. În teatru fiecare formă odată ce s-a născut e pe moarte și trebuie reconcepută.

La final mi-am dat seama mai mult ca la orice alt Hamlet de ce textul supraviețuiește: inspiră o galaxie de interpretări diferite și suportă să fie constant adaptat. Icke a spus: "Fiecare reprezentație e un fel de adaptare. Orice piesă clasică suferă de tăieturi și schimbări deși pretindem că există un așa-zis text autentic complet al lui Shakespeare, ei bine, ne amăgim, de fapt nu există, cum nici la tragediile grecești nu avem, după atâtea secole, un text autentic. Toate piesele sunt constant adaptate la timpul prezent".

O schimbare de atitudine se simțea și când le cerea actorilor să joace în prezent, cu alte cuvinte să se abțină să proiecteze teatral vocile, preferând naturalismul microfoanelor în locul emisiei muzicale, majestice, formale a marelui John Gielgud. "Dialogul nu trebuie să fie colocvial, ci vorbit simplu, în armonie cu emoția și gândul". Helen Lewis, care a lucrat cu Icke, spune că "în timpul repetițiilor regizorul tehnic avea un clopot pe care-l făcea să sune în caz că unul din actori începea să declame folosindu-și «importanta voce shakespeariană». Ca să înțelegi ce înseamnă adaptarea și ce libertăți poți să iei, ești nevoit să decizi de fiecare dată, dacă tradiția teatrală oferă balustrade folositoare sau zăbrele de pușcărie"


Apoi am citit entuziasmat adaptarea lui Icke cu Oedipus după Sofocle, apoi am corespondat cu el, ne-am împrietenit și a fost bucuros să afle că doresc să montez Oedipus cu minunații actori ai Teatrului Maghiar din Cluj; iar premiera a avut loc în primăvara lui 2022 (11-12 martie 2022). Mi-a spus că scriind, a încercat să se pună pe sine în locul primului spectator care a vizionat acum 2.000 de ani Oedip. Cu alte cuvinte, intenția a fost să descopere în Oedip o piesă cu totul nouă. Adaptând, era hotărât să șteargă praful gros acumulat de sutele de ani de tradiție a spectacolului (Brook: "teatrul muribund consideră clasicii ca și cum undeva cineva a descoperit o piesă și a decis cum trebuie jucată"). Azi cunoaștem cu toții povestea lui Oedip. Totuși Icke vrea să ne convingă că n-o cunoaștem. Declară: "ca să adaptezi cu succes o piesă clasică, trebuie să uiți că e clasică, în schimb ești nevoit să te întrebi de ce a devenit ea clasică. Trebuie să uiți orice reverență și respect: fiecare spectacol e o adaptare".


Cea mai recentă adaptare a regizorului scriitor e după o piesă de Schnitzler, Profesorul Bernhardi. Scrisă la Viena în 1912, ea descria cazul unui doctor evreu care este învinuit pentru că a refuzat un preot catolic care dorea să acorde ultima spovedanie unei paciente care nu e conștientă de starea sa terminală și crede că se vindecă. În adaptarea sa, Icke reține premiza lui Schnitzler, dar în mod subtil o rescrie. Protagonista lui e o femeie doctor, Ruth Wolff, care conduce un Institut specializat în Alzheimer. Când Ruth interzice unui preot accesul la o fată de 14 ani (care e pe moarte din cauza unui avort pe care și l-a administrat singură), incidentul atrage pe rețelele sociale o publicitate toxică, apar tensiuni între diverse grupări politice, motivate de rasism, religie sau identitate sexuală. Icke dezvoltă piesa inițială extinzând temele: nu doar religie, ci și rasă, gen și clasă socială. Ce forme ia antisemitismul în secolul XXI după Holocaust?

Piesa examinează identitățile pe care ni le asumăm sau care ne sunt impuse și de aceea Icke încurajează o distribuție în care femeile joacă bărbați, actorii albi joacă personaje de culoare și invers. Efectul este al unei prisme prin care, odată întoarsă, vezi aspecte diferite, deseori contrare.

Teatrul a fost și rămâne locul ideal unde apar surpriza, neașteptatul, o afirmare a puterii de imaginație prin care actorii sunt invitați să se transforme până la a-și schimba complet identitatea, nu să apară în personaje care sunt la fel ca ei.


Doctorul este titlul acestei adaptării pe care Icke a și regizat-o recent (pentru a doua oară), având premiera la început de octombrie 2022 pe West End, iar mai târziu va ajunge la New York.

În ce mă privește sunt bucuros că este pentru a doua oară când el mi-a încredințat drepturile să montez o adaptare a lui. După Oedipus, urmează Doctorul, iar noua premieră va avea loc în decembrie 2022 la Teatrul Maghiar din Timișoara. E prima oară când mă apropii de un text cu precădere social, bazat pe o realitate contemporană.

Cu acest nou proiect, la fel că și lucrul la Oedipus (pe care îl consider, după Trilogie, de departe cel mai important spectacol al meu în materie de tragedie antică) interesul mi-a fost stârnit de excelenta lui adaptare. Despre Oedipus, nu e cazul acum să descriu propriul meu spectacol, dar pentru cei foarte mulți care ar fi dorit să-l vadă, am ales un fragment dintr-o cronică apărută după premiera clujeană, unde se explică originalitatea concepției lui Icke: "În rescrierea tragediei lui Sofocle, Icke îi atribuie lui Oedipus rolul candidatului la președinție, aflat la finalul campaniei electorale în noaptea așteptării rezultatelor la exit poll. Charisma politicianului de succes, familia model, glamour-ul staff-ului de campanie compun fațada socială care se năruie odată cu revelarea identității lui Oedipus. Însă personajul e antimodelul politicianului lipsit de scrupule, ahtiat de putere. El promite să afle cine e vinovat pentru accidentul în care a murit Laios și refuză orice compromis în numele descoperirii adevărului. Astfel, tragedia destinului său e convertită, prin neabdicarea de la valorile etice, în iluminare. La aplauze, întreaga distribuție iese la rampă cu ochii legați, condusă de Oedipus-orbul, singurul cu ochii dezlegați ca semn al celui ce vede clar drumul de urmat... Spectacolul este unul de tip manifest politic prin plasarea acțiunii în democrația americană. Imaginea scenei speculează show-ul mediatic din jurul campaniilor electorale, transpus scenic cu ajutorul muzicii live.... Dincolo de ecranul ridicat în fundal vedem scena mută a sinuciderii Iocastei în baie și străpungerea ochilor lui Oedipus cu tocurile pantofilor preaiubitei soții. Prețul adevărului e tragedia vieții personale, năruirea imaginii publice, dar și umilința cu care personajul se transformă în martirul credinței în adevăr. Lectura e relevantă pentru prezentul spectatorilor, pentru alegătorii de azi care și-au pierdut încrederea în capacitatea sistemului democratic de a mai servi interesele cetățenilor, pentru nevoia reformării clasei politice. Spectacolul chestionează, astfel, o temă acută în democrațiile contemporane: asanarea morală a clasei politice".^[i]

Enfant terrible, iconoclast, boy-wonder? Când nu avea nici 30 de ani Icke a devenit cel mai tânăr dintre câștigătorii prestigiosului Olivier Award în Marea Britanie, după ce a concentrat trilogia lui Eschil, Orestia, într-un spectacol epic de 3 ore. Icke declara: "Teatrul azi mi se pare anost, lipsit de strălucire. Ești bombardat de banalități și platitudini pretențioase. Multe din piesele mari din istoria teatrului, când au fost jucate pentru prima oară au deranjat, au tulburat profund spectatorii. Cuvântul radical înseamnă să te întorci la origini. Și în teatru spectatorii nu trebuie lăsați să nu simtă nimic".

Helen Lewis, o jurnalistă care a scris un studiu despre Icke, a ajuns la următoarea concluzie: "dacă am învățat ceva de la scriitorul și regizorul Robert Icke e că the medium is the message (mediul e mesajul). O piesă despre identitate trebuie să "se joace" cu identitatea. O piesă despre adevăr trebuie să interogheze dacă ce vedem e adevărul. O piesă despre justiție trebuie să ne ceară să judecăm."

Sunt de acord.