La începutul lunii august 2025, 15 dansatori cu experiență relevantă în Contact Improvisation au luat parte la un laborator de cercetare artistică a tehnicilor CI și PM, ce a avut totodată o importantă componentă de scriere creativă.
Mai jos sunt o suită de concluzii ale Marinei Tokareva, fotografă și dansatoare, în urma laboratorului. Mai multe texte semnate de participanții la acest laborator urmează să apară pe LiterNet în zilele următoare.
Contact improvisation a apărut în viața mea într-o perioadă în care treceam printr-o criză severă de creativitate - resimțeam o pierdere a sensului și a motivației de a face fotografie, forma de artă căreia îi dedicasem cea mai mare parte a vieții. Sentimentul de lipsă de sens merge uneori mână în mână cu o stăpânire bună a tehnicii și cu abilitatea de a produce rezultate predictibile, poate chiar atrăgătoare... dar în fond neesențiale. Repetarea propriilor mijloace și pășirea pe căi bătătorite garantează, într-un fel, moartea măiestriei; teama de a te confrunta cu nesiguranța pe care o presupune experimentarea aduce cu sine stagnare și împiedică zborul.
Vidul în care se afla arta mea bazată pe observație a fost umplut de ceva ce părea la polul opus - dansul. La momentul respectiv nu îmi propusesem în mod conștient să urmăresc asta, dar cu timpul am înțeles că dansul mi-a dat ceea ce îi lipsea practicii mele artistice - prezență completă și o raportare total diferită la risc.
Lumea contact improvisation mi-a deschis posibilitățile unui mod de gândire diferit, ce presupune în primul rând o coprezență corporală și intuitivă cu ceilalți într-un spațiu plin de neprevăzut. Sunt diferite optici prin care poate fi abordată practica dansului și fiecare își are locul ei - somatică, fizică, terapeutică. Aș vrea să mă concentrez asupra practicilor care ajută la atingerea unor momente în care interiorul și exteriorul ajung să se alinieze, în care granița dintre conștient și inconștient se dizolvă permițând ideilor să alunece mai libere în lume.
Practicând cele două arte împreună, am ajuns la concluzia că dansul mi-a schimbat în mod profund felul în care abordez creativitatea. Încărcătura emoțională și densitatea de conștiință a rezultatului depind în mod direct de proces, de intensitatea și gradul ridicat de conștientizare cu care este investit actul fotografierii. Am început să schimb nu ceea ce fotografiam, ci modul în care o făceam, în clipa prezentă.
Starea mea actuală e în acord cu ideea pe care vreau s-o comunic? Sau cele două se află în conflict? Sunt eu, în acest moment, un canal pentru ceea ce simt sau am simțit odată, sau trec pur și simplu prin secvența de mișcări care duce la apăsarea unui buton?
Fotografia este, în sine, un mediu calm, non-cathartic, mai degrabă contemplativ. Deci cum ar putea să îi vină în ajutor dansul și contact improvisation? Procesul fotografic presupune interacțiune și contact între cel puțin două elemente - fotograful și ceea ce este fotografiat. Astfel poate fi tradusă și aplicată în această practică artistică experiența acumulată în contact improvisation (CI).
Contact improvisation este o ramură a dansului care nu are o structură sau formă rigide - nu operează cu concepte de "corect" sau "greșit". Este o formă extrem de liberă, în cadrul căreia dansatorii interacționează cu legi fizice ce implică energia, masa, inerția și cu alte elemente asupra cărora își canalizează atenția. Presupune o explorare nelimitată care are ca mediu corpul, timpul și spațiul. Se diferențiază însă de improvizația solo prin faptul că implică posibilitatea de a intra în contact cu alți dansatori. Din moment ce dansul de contact nu are o structură fixă și nu țintește spre un rezultat obiectiv, existăm într-un spațiu al posibilităților nesfârșite de explorare a răspunsurilor la întrebarea "ce-ar fi dacă?". Dar fără practica de a dezvolta o coprezență, această formă de dans devine aproape imposibilă. Iar aici văd principala paralelă cu practicile creative - o calitate care ar putea să fie de folos și în afara studioului de dans.
Ce-ar fi dacă ne-am schimba optica și am înceta să tratăm ceea ce vedem în fața aparatului ca pe un obiect de fotografiat, activând în schimb o stare de coprezență și "radiind" propria noastră intenție, atenție, emoție și stare de spirit? Cred că asta schimbă în mod radical densitatea spațiul, cât și profunzimea relației noastre cu ceea ce fotografiem.
Conceptul filozofic al coprezenței nu se restrânge doar la faptul că multiple persoane ocupă același spațiu, ci se referă la experimentarea nemijlocită a lui a fi în viață împreună. Este un proces activ ce implică materia corporală, spațiu-timpul și conștiința. Coprezența poate fi resimțită în mod subiectiv ca o conștientizare mutuală, o recunoaștere a Celuilalt ca subiect și o disponibilitate pentru acțiune conjugată. Filozofi precum Heidegger, Sartre și Nancy au scris despre coprezență ca idee fundamentală a existenței omenești. După cum a remarcat cel din urmă, coprezența presupune uneori anumite interacțiuni sociale - un concert, un protest... sau un jam de contact - de ce nu și acest exemplu vibrant de coprezență?
Spre deosebire de multe alte practici, contact improvisation plasează experiența coprezenței în prim-plan. Poți avea un dans de CI și fără contact fizic, dar dacă nu ești coprezent cu spațiul, cu momentul, sau cu amplitudinea propriilor mișcări, faci orice, numai CI nu. Una dintre sarcinile fundamentale pe care le are un dansator de CI este să-și dezvolte capacitatea de coprezență cu partenerii, spațiul, timpul și legile fizicii, extinzând momentele de claritate într-un continuum. Avantajul contact improvisation este că acest continuum al coprezenței poate fi cultivat fără a necesita condiții suplimentare - lucrând pur și simplu cu propria diadă minte-corp și cu partenerii. Spre deosebire de meditație, unde lucrezi numai cu tine însuți, CI presupune coprezență prin definiție.
Deși în cazul dansurilor de societate cu parteneri coprezența s-ar părea că există cel puțin în mod formal, niciuna dintre formele de dans pe care le cunosc nu prioritizează dezvoltarea acestei abilități atât de profund ca CI. Deoarece în CI "calitatea coprezenței" și conexiunea cu spațiul afectează în mod direct siguranța dansatorilor. CI este o practică în cadrul căreia ne mișcăm adeseori împreună cu partenerul pe teritorii necunoscute, convenind să împărtășim riscurile. Siguranța noastră depinde în mod direct de gradul în care ne aflăm în contact cu noi înșine, cu spațiul și cu partenerul. De aceea este atât de esențială în antrenamentul CI practica aceasta a coprezenței.
Permiteți-mi să vă spun cum se poate transfera această experiență în practica fotografiei de portret, una dintre cele mai intime și directe forme de fotografie. O persoană este așezată în fața mea, purtându-și propriul bagaj emoțional. Din postura de fotograf mă simt oarecum agitată de interacțiunea socială inerentă - am senzația că e nevoie să vorbesc mult pentru a menține contactul, să pun întrebări, mă îngrijorez legat de rezultat, jonglez în mintea mea cu multipli parametri, caut unghiul optim și ajung să văd această persoană mai mult ca pe un obiect de fotografiat, în loc să stabilesc o conexiune reală... Dar lucrurile nu trebuie să stea așa. Încep să încetinesc ritmul și mă întorc la o stare de spirit în care sunt disponibilă pentru a intra în contact. Îi spun în mod deschis persoanei din fața mea: "Am nevoie de o clipă pentru a mă acorda și a mă conecta mai bine cu tine." Îmi mut atenția pe propriul corp - pe tălpi și pe conexiunea cu pământul, pe șira spinării - și cresc în sus. Închid ochii și îmi întorc privirea în interior: ce se întâmplă în acest moment în corpul meu? Unde este cu adevărat atenția mea? Unde este centrul? Unde este masca socială pe care o purtam acum o clipă? Ea începe să se dizolve în atenția concentrată și disponibilitatea de a cunoaște ceea ce mă așteaptă în acest spațiu. Îmi invit sinele subconștient și impersonal să se alăture, intensificând concentrarea: "Sunt aici." Deschid ochii și văd spațiul ca pe un întreg. Observ felul în care sunt dispuse obiectele și culorile, observ echilibrul dintre zonele goale și cele pline, întrețesând fire invizibile de atenție prin aceste conexiuni. Văd persoana din fața mea, partenera mea într-un dans pe cale să înceapă, un dans a două individualități. O invit să mi se alăture. În acest moment este esențial pentru mine să văd și să înțeleg cu adevărat persoana care este așezată în fața mea. Simt că își asumă un risc, poate mai mare chiar decât cel pe care mi-l asum eu. A ales să fie vulnerabilă în fața obiectivului, să renunțe la control, să aibă încredere. Și prețuiesc această încredere, am grijă să nu o fracturez. Ca în dans, unde asumându-ne același risc împreună descoperim comori neașteptate, acum pășim împreună în imprevizibil - niciunul dintre noi nu știe deocamdată ce urmează să se întâmple.
Partenerul meu își păstrează mereu dreptul de a spune nu. Am convingerea profundă că nicio fotografie nu merită prețul suferinței altcuiva. Orice disconfort provocat de actul fotografierii - și va exista disconfort, mai ales când navigăm peisaje emoționale complexe - nu trebuie niciodată să fie impus sau ireversibil. Este mereu o negociere, fie verbalizată, fie tăcută. Respect această limită.
Atunci când e nevoie, verbalizez invitația la acest dialog invizibil, ce favorizează apariția unui fenomen delicat între noi. Dar de cele mai multe ori păstrez liniștea interioară, refuzând să sparg conexiunea prin pălăvrăgeală sau întrebări fără conținut. Frumusețea acestui schimb se intensifică atunci când este fixată în cadre fotografice. Aceste imagini devin artefacte, ecourile unor arome a ceea ce s-a petrecut între noi, amintiri. Relația mea cu aceste fotografii s-a transformat.
Cu timpul, procesul însuși a devenit sfânt - nu mă mai frământ în legătură cu validarea venită din exterior, fiind sigură că momentele noastre împărtășite au o valoare intrinsecă. Dansul m-a învățat că libertatea vine din această sensibilitate sporită, nu din formule rigide. Momentele de coprezență, ca fotografiile, sunt irepetabile - chiar dacă toate condițiile externe ar rămâne identice. Senzualitatea, receptivitatea, întrepătrunderea gândului subconștient cu cel conștient, onestitatea emoțională, evitarea supra-intelectualizării, încrederea în sine dublată de grija față de partener, trăirea împreună în spațiul dintre noi, respingerea obiectificării - acestea au devenit lentilele care mi-au remodelat practica artistică, aprofundându-i rezonanța. Mă înclin în fața dansului pentru această trezire și a fiecărui partener care a împărtășit această evoluție cu mine.
(Foto: Ida Shoshin)