Pentru Chris Simion și Tiberiu Mercurian 5 + 3 = 9 a devenit o certitudine, fiind spectacolul care a inaugurat Teatrul Grivița 53.
Debutul scenic al celui dintâi teatru visat de o femeie și construit de o întreagă comunitate cărămidă cu cărămidă s-a bucurat de susținerea necondiționată a unui artist neconvențional, dar extrem de angajat civic, unul dintre oamenii care au crezut (încă de la începuturi) că se poate ca fiecare vis să devină realitate pentru comunitate; este vorba despre Dan Perjovschi, rămas alături de proiectul G53 de-a lungul tuturor celor 9 ani de gestație.
El girează cu grafica sa inconfundabilă afișul spectacolului alcătuit din 9+1 brațe întinse ce-și unesc degetul arătător pentru a da viață acestui miracol. Punctul de întâlnire al degetelor creează în desen o energie aparte, cu semnificații complementare, figurând pe de o parte sprijinul oamenilor care, crezând în proiect, i-au generat energia vitală spre a se naște, iar pe de altă parte, spiritul acestei inedite creații, gata acum să emane energie din interior înspre oamenii care l-au făcut posibil. Artistul reinterpretează de fapt celebrul detaliu din fresca sixtină a lui Michelangelo, traducând în limbaj actual gestul aproape-atingerii degetului divin de falanga lui Adam, pentru a îi insufla viață, făcând posibil începutul acestei extraordinare creații. Cu siguranță alături de cei 9 "meșteri mari, calfe și zidari", ctitori, sponsori, susținători ai proiectului, al zecelea este în siajul acestei simbolistici brațul divinității care, în viziunea lui Perjovschi, nu se distinge cu nimic specific de brațele oamenilor ce au contribuit la nașterea noului spirit Grivița 53. Fiindcă se știe, Dumnezeu creează prin oameni, iar oamenii, parte din generozitatea și bunătatea divină, au înzestrarea de a naște ei înșiși miracole.
De adăugat că începând cu seara de 17 decembrie, G53 și-a luminat pentru prima dată cortenul purtând noul său logo, o stea însoțind numele complet, TEATRUL GRIVIȚA 53, într-un ansamblu stilizat creat de Alina Gavrilă-Borțun, Julien & Valentin și poziționat pe fațadă de artista Iuliana Vîlsan.
De altfel, cine are inspirația și / sau curiozitatea de a sosi cu ceva timp înainte de spectacol sau pur și simplu, fără vreun alt motiv decât acela de a trece pragul acestei clădiri, va descoperi în interiorul său generos o expoziție organic integrată în trupul și spiritul noului teatru, care spune povestea transferului genetic dinspre casa cu nr. 47 a bunicii lui Chris Simion, vândută pentru achiziționarea celeilalte case de pe Grivița, de la numărul 53.
De atenta amenajare a muzeului, care începe din foaierul parter și urcă de-a lungul celor două etaje până în sala mică a teatrului, se face responsabilă tot artista Iuliana Vîlsan, o prezență "de-a casei" pe care deseori o întâlnim chiar în teatru, gata să ne însoțească inițiatic în călătoria genezei lui: bunica era italiancă din regiunea Veneto...
Incursiunea începe inevitabil de la oglinda uriașă cu înger păzitor care își reflectă privitorul prin plasa de fier beton rămasă de la construcția teatrului, pentru ca la primul popas la etaj să găsim landoul alb, în pântecul căruia odihnește deja un ou-oglindă ce reflectă fotografic deopotrivă trupul delicat al nou-născutului teatru, dar și pe noi, privitorii lui, de care are nevoie să-l creștem mare de aici înainte.
De la primul gest care a unit visul cu realitatea (Am vândut o casă, casa bunicii, și cu banii obținuți am cumpărat niște ruine pe Calea Griviței 53, spunea Chris Simion-Mercurian despre prima materializare a proiectului) și până în clipa nașterii teatrului, cele 9 luni de gestație firești au durat 9 ani de momente de grație și eforturi supraomenești, așa cum scriam în septembrie 2025, la momentul deschiderii G53. (citește aici)
Așa încât, începând din decembrie 2025, primul teatru construit de comunitate este oferit de Chris și Tiberiu ca dar de suflet tuturor oamenilor care l-au făcut posibil (și nu numai), sub forma unui spectacol de deschidere născut din însumarea cifrelor ce compun numărul adresei, 5+3 (+ 1 miracol), pentru a egala cei 9 ani de gestație: 2016-2025.
Dar cum poate fi spusă mai bine povestea unică a acestui teatru-miracol? Cum altfel decât în forma unui spectacol neconvențional, în care aproape că nici nu mai e nevoie de cuvinte. Doar de sunet și ritm, mișcare și sens. Și de șase tineri excepționali, Mara Tătar, Costin Stăncioi, Tiberius Zavelea, Bianca Adelina Geantă, Tamara Găgeatu și Viktoriia Medviedieva, toți tineri și extrem de înzestrați, capabili să umple spațiul cu spiritul lor uriaș, cu energiile lor incredibile ce compun ritmic, organic povestea nașterii unui proiect care n-a promis doar ziduri, ci mai ales un altfel de spirit artistic. Ce vezi în Teatrul Grivița 53 nu este un simplu performance de inaugurare, ci un alt mod de a fi și de a pune în lumina reflectoarelor valoarea, talentul, limbajele dramatice, arta complexă a spectacolului, anume acel fel copleșitor de a fi ALTFEL în peisajul teatral românesc, așa cum și-au dorit încă de la prima cărămidă G53 Chris Simion și Tiberiu Mercurian.
Sub conceptul și coregrafia lui Ștefan Lupu, spectacolul inaugural construiește pe compoziția muzicală a lui Adrian Piciorea & Raw Creatives un demers artistic aflat la granița artelor dramatice, dar mai ales la limita imposibilului, fapt confirmat chiar matematic, fiindcă cifrele 5 și 3 au nevoie să se adune neapărat cu 1 (a se citi acel un miracol) ca să însumeze cei 9 ani de gestație completă: de la primele bătăi de inimă, apoi infuzia de vitalitate și entuziasm prin arterele proiectului, coșul pieptului bubuind de emoție, sunetul fierului similar cu tonalitățile unui clopot ce anunță însămânțarea ideii în mintea unei femei care are nevoie de sprijinul organic al celorlalte femei din familia ei. Chris este fiica ce își roagă mama să-și dea acceptul ca temelia acestui vis-teatru să fie bunica.
Am nevoie de tine, semnează procura, te rog...
Șantierul începe cu dansul tandem mamă-fiică, la temelia căruia stă trainic o bunică. Mara Tătar este o Chris puternică și vulnerabilă în egală măsură, în timp ce Tamara Găgeatu este o mamă care răspunde exemplar tuturor îndoielilor, întrebărilor, ajustărilor, armonizărilor, dar mai ales sacrificiilor de care numai inimile de femei-mame sunt capabile.
Odată pusă ca temelie, casa bunicii începe să crească, devenind șantier. Și asta înseamnă nu doar forfotă, sunete specifice de ciocan pe fier și muncă brută, dar presupune și birocrație brutală, greoaie, necesitatea unor certificate, avize, expertize, referate, autorizații de construcție și a altor hârtii care se transformă rapid într-o luptă corp la corp: avizat - neavizat - avizat - neavizat... Aici intră în scenă funcționarii publici, inși croiți după același tipar al depersonalizării, cu chipul acoperit de masca neagră a indiferenței, autorități în costume regulamentar monocrome, dotate fiecare cu câte o pereche de pulpane negre atârnând, asemeni unor păsări ale căror aripi nu știu deloc să zboare... Gestica, extrem de sugestivă a încercărilor și respingerilor, a solicitărilor care se izbesc de scepticismul funcționarilor publici, de refuzurile repetate ale autorităților, limbajul corporal devenit noul limbaj scenic, zvâcnirile trupului în ritmul sunetului cu accente ostentativ balcanice figurează caznele unei lupte de-a surda, dar absolut necesare pentru ca noul teatru să înceapă să crească din temelii.
"Trebuie să lăsăm imprevizibilul să se desfășoare. Ai nevoie de întuneric ca să existe lumină, de ură ca să ai parte de iubire și viața nu e niciodată roz. E gri, albă, neagră... Imaginile devin din ce în ce mai neclare. Începi să scoți flăcări și din toate organele se aude la maxim... Rammstein... Îți pui căștile pe suflet și dansezi mai departe. Problema e că atunci când n-ai cască de protecție, izbitura e cu totul alta. Într-o zi vrei să te oprești și nu mai poți. Orice mișcare e împotriva ta. Te doare tot, dar te doare altfel decât te durea înainte. E o durere perversă, invazivă, e ca o haină de plumb. Nu m-am pregătit pentru dezastru, pur și simplu m-am trezit în el."
Șantierul a început. Se lucrează cu patimă, cu umor, cu spirit ludic și atitudine candidă, precum copiii care habar nu au că de fapt joaca le este chiar în clipele acelea cel mai serios profesor care îi învață lecțiile fundamentale ale vieții.
Replicile sunt strecurate cu prețiozitate între celelalte forme ale limbajului scenic. Matricea sunet-mișcare este în acest performance principalul mod de a "povesti" publicului despre caznele celor nouă ani de gestație a corpului unui miracol.
"E ca și cum nu sunt aici. Care dintre noi sunt eu? Care dintre voi sunt eu? Cât ești din ceea ce credeai că ești sau spuneai că ești. Nebunia e ceea ce oamenii nu înțeleg sau e frica lor de a accepta că sunt mai mult decât sunt? Întotdeauna există mai mult decât ne imaginăm. Și asta nu e rău deloc."
Cuvintele, puține dar copleșitoare, te izbesc cu tâmpla de pereții realității, dar niciodată nu ajunge să curgă sânge, pentru că dezastrul are alt scop, acela de a da ocazia sau chiar privilegiul de a înțelege. Mai mult, emoțiile rămân permanent la fel de puternice, fără să te rănească de-a lungul performance-ului, căci momentele intense de sfâșiere sufletească sunt urmate de acidul pirotehnic al ironiei care face spectacol. Cu lacrimile rămase pe obraz te trezești în secunda următoare aprinzându-te de râs ca gămălia unui băț de chibrit scăpărat. Efectul este puternic emoțional și te păstrează neîntrerupt pe culmile aerate ale actului artistic ridicat la rang de sublim.
- Ce faci, fetele, dansezi?
- Ce faceți, fetelor, dansați?
- Auziți, o doleanță mai am și eu: au zis un coleg de-ai mei că.., a zis ceva de o femeie de servici... ă... serviciu.
Firescul lucrurilor devine limbaj corporal, umorul se strecoară ca aerul prin toate fisurile performance-ului dramatic, ritmurile prind sens, trupurile zvâcnesc, dansul conturează epic-jucăuș povestea, gesturile atent lucrate ale personajelor compun din detalii un spectacol care te ține cu sufletul la gură și te trece prin toate stările posibile. Fiindcă spune mai mult decât povestea unui drum. Spectacolul cu care se deschide acest teatru este de fapt povestea unei mari iubiri.
Căci drumul de 9 ani al nașterii teatrului a trecut direct prin viața unui cuplu care și-a confirmat iubirea dincolo de multe dintre limitele vieții. Și poate cea mai grea dintre limite a fost boala, tumora malignă depistată de Tiberiu la sânul lui Chris.
Scena drumului început sugestiv în doi pe aceeași motocicletă, un dans suav în acorduri de pian (la clape își dă măsura talentului Mirel Cumpănaș, alternativ cu Oleksandr Solokha), este de un lirism gentil și tandru. Costin Stăncioi este un Tiberiu îndrăgostit care își completează și își susține necondiționat iubita, iar Mara Tătar este o Chris dinamică, luptătoare, puternică, angajată total în această imensă iubire de a crea împreună.
Ritmurile curg într-un climax animat de energia de a persevera, de a crește mai mult și mai mult embrionul unei iubiri pe deplin mărturisite prin fapte, iar dansul trupurilor gonind împreună pe motocicletă reprezintă confirmarea acestui miraculos început. Cei doi părinți ai Teatrului Grivița 53, Chris și Tiberiu, sunt deja ajunși în punctul din care nu mai pot da înapoi.
Și atunci se întâmplă. Pentru că nicio bucurie nu vine fără chin, dar nici nu te înnobilează pe deplin decât dacă, din nefericire, ți se dă și o porție egală de tristețe și suferință, ambele venind cu îngăduința lui Dumnezeu și cu un rost: acela de a înțelege.
Boala. Tumora. Cancerul. Sunetul de geam făcut țăndări dintr-o lovitură, de clape de pian urlând surd, lovite haotic, dureros, cu țăndări în timpan, cu ritmuri tăioase, repetitive, mixate - Carmen, Intro (Mood Swings) (Carmen Drill Remix) - The Majority.
Cinci perechi de mănuși de latex roz aprins (un simbol consacrat al cancerului de sân), își poartă degetele peste trupul femeii. Targa e o bucată de scară frântă pe care Mara Tătar își expune vulnerabilitățile. Capul e ras. Trupul a devenit el însuși un șantier, o construcție fragilă. Degetele celor cinci cadre medicale îl pipăie, îi depistează spaimele, nesiguranțele, fricile, revoltele. Acul fin al ritmului firesc al vieții de până atunci alunecă de pe vinil, zgârie pe alocuri, distorsionează.
Chopin curge cu Waltz No. 19 in A Minor, Op. Posth peste contorsionările unei femei răvășite, ce devine lacrimă, suspin, plâns, vulnerabilitate, zbatere în brațele bărbatului ce nu-i dă drumul, ci face corp comun cu trupul ei.
Momentul când ți se confirmă... Poți să plângi, să urli, să te piși pe tine de râs, să te uiți ore în șir în gol, să mănânci o ciocolată întreagă în jumătate de minut, să dai foc la casă sau să pui capăt la tot...
Am luat rezultatul și... Te trezești cu tava asta de infinit în față și ți se spune:
- Poftă mare!
- Săru' mâna, Doamne ajută!
Infinit cât vezi cu ochii..., începi să te simți ca (pe) un șantier..., nu mai e nimic din ce a fost.
Pe patul de spital, moartea nu mai e un concept sau o idee; devine brusc ceva foarte concret.
Ne priveam în ochi și eram care pe care.
Dar șantierul continuă și viața odată cu el. Lopețile dansează, pickhammerul lucrează, construcția se ridică, se cimentează cărămidă peste cărămidă, schelele vibrează, gălețile se umplu, roabele cară, forfota devine rutină, într-o scenografie sugestiv gândită de Steff Chelaru. Și în timp ce trupul teatrului crește și se formează, trupul lui Chris descrește, se deformează de la chimioterapie, radioterapie, incizie chirurgicală, rugăciune, post negru, post alb, post galben, post roz și alte tranșe de autoironică terapie.
Și de aici se construiește esența poveștii, momentul ei de maximă intensitate emoțională. Este vorba despre nașterea propriu-zisă a femeii-teatru, clipa conceperii miracolului din suferință, a unei noi vieți desprinse din cea veche. Un călugăr cu fustă neagră amintește de simbolistica Păsării Phoenix, fiind în același timp cenușa arderii-de-tot, rugul purificator din care renaște femeia-sămânță, femeia-rod, femeia-miracol care la rândul ei va da naștere acestui teatru. Dansul e copleșitor. Tiberius Zavelea și Mara Tătar creează în această secvență o conexiune fantastică, figurând din gesturile lor miracolul. Sunetul unui monitor cardiac măsoară bătăile de inimă. Gesturile surprind naturalețea nașterii. Ritmul amplifică misterul. Energiile se coagulează și plămădesc facerea. Sonoritățile distincte ale unui clopot marchează liturgic botezul unei noi ființe. La capătul unui drum lung, greu, se profilează un alt sens al vieții. Nimic n-a rămas la fel, nu mai e nimic din ce a fost. Totul are, devine, capătă un cu totul alt sens. Viața devine proces creator. Nu doar oamenii sunt meniți, prin suferință și mântuire, să renască, ci și spiritul lor înnobilat de actul creației.
Tonul este solemn, toaca ține ritmul inimii înnoite. Iubi-te-voi, Doamne, virtutea mea.. răsună în ecouri bizantine. Domnul este... și bătăile noului puls sunt acum amplificate de zidurile care nu mai au limite,... întărirea mea..., iar spiritul acestei multiple creații crește organic, izbăvitor. Imposibilul devine o entitate suplă, vie, pulsatilă,... și scăparea mea, care te primește în viscerele ei precum o mamă fătul,... și izbăvitorul meu.
Sensul acestui demers gnoseologic vital abia acum poate fi desprins de experiența trăită, pentru a fi înțeles, asumat, metabolizat.
Ce înseamnă să te faci bine? Moartea e ceva rău? Nu există să ni se întâmple ceva fără sens. Dumnezeu dă exact ce ai nevoie, niciodată mai mult, niciodată mai puțin. Asumarea este prima fereastră deschisă spre eliberare.
Ce legătură are?
Să înțelegi că e un proces. Că te cureți... va rămâne doar ce e real. Într-un fel, simt că nu mai am ce să pierd și în același timp pierd totul.
Ce sunet ritmic de toacă îți răsună în final în inimă!
Paza gândurilor, paza gândurilor, paza gândurilor...
Acela este adevăratul sens al vieții, energia vitală, duhul care umple spiritul, Calea, Adevărul și Viața.
Ce rămâne la final e dansul liniștitor al ultimelor eforturi de a înnobila demersul Grivița 53, bucuria desăvârșirii locului, ultimele retușuri, viziunea de final, lejeritatea de a păși pe tocuri pentru a finisa ultimele detalii, curățenia, binecuvântarea și rezultatul final: 5 + 3 = 9, posibil doar când există acel unic miracol adăugat.
(foto: Chris Simion-Mercurian)