Nu așa - sau nu doar așa - citește Yuri Kordonsky textul lui Kafka. Cu prea puțină îndreptățire, cred, regizorul îl "luminează", îi mai taie din radicalitate, caută în el o geană de speranță. Citim pe pagina spectacolului de la Teatrul Excelsior: "Versiunea noastră a Metamorfozei nu e despre o insectă, ci despre fiecare dintre noi. Despre cum frumusețea și cruzimea, dragostea și dezgustul, ruptura și armonia pot trăi împreună în orice familie, în orice casă, în orice lume. Kafka lasă această rană deschisă. Noi o păstrăm la fel. Un bărbat se trezește transformat într-o insectă, o larvă de Chrysopa perla. Lumea nu observă: e frântă, indiferentă, ternă. Și totuși, undeva, ascunsă în toate astea, se naște o frumusețe fragilă. Pentru că nicio metamorfoză nu e completă până nu-și întregește ciclul. Metamorfoza lui Kafka nu e o metaforă. E o oglindă. Așa cum spunea Nabokov: fiecare om are aripi - dacă ar ști doar cum să le deschidă..." drept care spectacolul se încheie cu o splendidă scenă mută în care, în spatele unui paravan transparent luminat în galben-ocru, Gregor dansează o metamorfoză a fluturelui, tînjind spre eliberare prin zbor - întreaga scenă, ca și mare parte din spectacol, acompaniată de Aria lui Bach.
E dreptul regizorului să-l înțeleagă așa pe Kafka, atîta vreme cît construiește un spectacol coerent. Ceea ce Kordonsky reușește. Spectacolul e nu doar coerent (cu unele inconsecvențe, voi reveni), ci foarte, foarte frumos.
O inovație a lui Kordonsky, față de alte spectacole ale sale, e că nu face o dramatizare (ar fi foarte greu, de altfel), ci îi pune pe actori să rostească aproape integral textul lui Kafka (iată un minunat exemplu de trădare a spiritului unui text, respectîndu-i litera aproape cu sfințenie), inclusiv, ca pe niște didascalii, formulele ritualice din orice poveste scrisă la persoana a treia, de exemplu: "Domnule Samsa", strigă domnul din mijloc; "Copila mea", spuse tatăl cu compătimire etc. Opțiunea aceasta obiectivează, detașează actorul de poveste, fără să-l scoată cu totul din ea și merge în sensul scriiturii kafkiene. Nu e însă o sarcină ușoară rostirea detașată, intrarea în rol și executarea mișcărilor aferente, toate simultan.
Dimpotrivă, la fel ca în Crimă și pedeapsă, unde Raskolnikov era jucat de trei actori, rolul lui Gregor Samsa e distribuit mai multor actori: trei întîi, cinci mai apoi, multiplicînd într-o scenă din (aproape) final mîinile în spatele unui perete cu ferestre, căutînd parcă scăparea. Firească și oportună alegere, trimițînd la sugestia de alienare a trupului: diferitele întrupări au aceleași gînduri, spiritul nu se împarte, ci își contemplă, cumva, transformarea.
O reușită extraordinară a spectacolului e scenografia ingenioasă a Oanei Micu. Scena e prelungită pînă în buza primului rînd de fotolii (care sînt sacrificate). Avanscena astfel creată devine sufrageria în care se desfășoară viața familiei. În centrul scenei propriu-zise e montată pe turnantă, ușor ridicată, o cutie cubică - camera lui Gregor. Peretele dinspre scenă e, bineînțeles, inexistent, vedem camera. În scenele familiei, cutia se rotește, spre scenă apare unul dintre ceilalți trei pereți dintre care unul e transparent și lasă să se vadă mișcări și chiar expresii ale feței lui Gregor. Pe lateralele cutiei, rămîn două spații care prelungesc arlechinii, cel dinspre "grădină" ducînd spre celelalte camere ale casei, cel dinspre "curte" spre hol și casa scărilor, diferențieri respectate riguros. Schimbările și rotirile se fac rapid, ritmul nu e afectat. Dincolo de sugestia de claustrare, în pereți sînt practicate orificii astfel ca obiecte de mobilier (patul, de exemplu) să poată fi răsturnate și prinse vertical sau pe tavan, iar actorii care-l joacă pe Gregor să se poată urca și deplasa pe pereți. Efectul e puternic - ca și alte dăți, vizual, spectacolul lui Kordonsky e splendid (iar finalul, "metamorfoza fluturelui", chiar dacă opus spiritului kafkian, e superb). Merită notate și costumele, în culori șterse sau întunecate, caracterizînd bine personajele și epoca.
Cealaltă reușită indiscutabilă a spectacolului e interpretarea lui Marius Turdeanu - mare cîștig al Excelsiorului. Gregor al lui are un uluitor firesc al absurdului situației (prima lui scenă, întins în pat, pe jumătate acoperit cu pătura, cînd vorbește abia întors spre public, îi dă deja măsura). Actorul e permanent într-o stare de tensiune care trece rampa, publicul îi percepe urletul interior, felul cum își interiorizează schimbarea și neputința. Limpede, din jocul lui, e și trecerea lină spre acceptare și renunțare. Turdeanu își stăpînește fără cusur vocea, intonațiile, gestica (îi simți încordarea și în felul cum bate cu degetele în geam sau pe perete, imitînd zgomotul ritmic al trenului) - iar în scenele în care nu are text, își joacă fața (ochii mai ales), e prezent și imposibil de ignorat. Marius Turdeanu ridică ștacheta la o înălțime la care e greu să fie urmat de parteneri. Cu atît mai remarcabile interpretările lui Matei Arvunescu și Alex Popa, ceilalți doi Gregor, care, ca și Turdeanu, se mișcă cu nonșalanță pe pereți și rostesc impecabil din cele mai ciudate poziții.
În rolul mamei, Mihaela Trofimov alege o interpretare realistă, sobră, lipsită de volute. În aceiași parametri ai firescului evoluează Oana Predescu (Grete, sora lui Gregor) și Dana Marineci (servitoarea) - aș remarca generozitatea cu care aceste actrițe au acceptat roluri mai puțin ofertante decît posibilitățile lor. Șarjînd nemotivat, cred, și în răspăr cu interpretarea partenerelor, Bogdan Nechifor joacă un tată caricatural, puțin credibil.
O scenă savuroasă e cea a cinei chiriașilor (Dan Clucinshi, Dragoș Spahiu, Ovidiu Ușvat - în compoziții remarcabile și armonizate, ar fi o nedreptate să singularizez pe vreunul dintre ei). Aici, Kordonsky construiește o scenetă aproape mută de un comic irezistibil (îi pune să-și scoată vinul și paharele din geamantane; acolo unde textul spune sec "cel din mijloc scosese la iveală un ziar, le dăduse celorlalți doi cîte o foaie", actorul desfășoară un ziar cu încă două foi lipite și toți trei țin imensa foaie rezultată care le acoperă fețele), cu trimiteri la actualitate (ziarul e unul neolegionar de la noi). Scena e de un haz irezistibil, așa cum ne-a arătat Kordonsky că știe să lucreze încă de la Unchiul Vanea și Căsătoria, dar cred că e mult prea lungă, chiar dacă-i înțeleg rolul de contrapunct la atmosfera sumbră, și deloc în spirit kafkian (potrivită însă cu lectura și stilul lui Kordonsky).
Sînt sigur că, pentru spectatorul neinteresat de chițibușuri și de interpretări literaro-filosofice, spectacolul e pur și simplu superb - vizual, muzical și actoricește deopotrivă. În seara în care am fost în sală, de altfel, s-a strigat "Bravo!", "Felicitări!", s-a aplaudat îndelung și pe bună dreptate - la ieșire, se vedea bucuria pe fețele luminoase ale spectatorilor. Și poate că ăsta e lucrul cel mai important.
(foto: Volker Vornehm)