Noua producție a Teatrului Tineretului aduce în lumină dragostea idealizată, care duce la disperare, pe fundalul traumelor epocii hitleriste. Soare, amor și întuneric, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu, este o tragere de mânecă pentru spectatori, pe lângă o prezentare a vieții lui Mihail Sebastian. Scenariul scris de Alexandru Mâzgăreanu și Ionuț Sociu este o combinație între teatru documentar și teatru de artă, cu tente cinematografice, îmbinând perfect o cruzime care se dezlănțuia în lumea interbelică cu accente de amor. Decizia de a combina documentarul cu arta influențează modul cum privim spectacolul. Faptul că, odată, a existat o personalitate, ne face să fim mai conștienți de adevăr și de o latură a istoriei pe care, poate, altfel o ignorăm. Perspectiva fanteziei lui Mihail și cea a realității trăite se completează reciproc, alternând între implicarea emoțională și reflexia critică, și arată fragilitatea individului în fața presiunii sociale și istorice.
Bine... un alt mod de a vedea viața lui Sebastian poate fi și înțelegerea a ce înseamnă succesul și cât de ușor poate să ne fie luat. Tânăr, într-o luptă grea cu gânduri macabre, se apucă totuși cu un entuziasm inexplicabil de scris o piesă. Și cine ar fi mai potrivită pentru rolul de visătoare decât Leny Caler, mare iubire a lui Mihail, care va deveni muza lui pentru Corina din Jocul de-a vacanța?
Spectacolul arată parcursul dificil al scrierii acestei piese, interferat de criza existențială, frica de eșec și nesiguranța. Zeci de pagini sunt aruncate de-a lungul piesei, fie în semn de protest că ceea ce e scris pe ele e neinspirat, mediocru, fie ca semn al terminării unei etape. Gestul nu se mai rezumă doar la posibilitatea unui blocaj creator, ci și la teama de a fi criticat de ceilalți, lucru inevitabil când transformi scrisul într-un act de supraviețuire. Și pentru ce atâta muncă? Să îți vezi jucată piesa pe scena Teatrului Național? Evident că nu! Pentru că va fi interzisă timp de 2 ani, înainte să fie, în fine, jucată.
Iar atunci când vezi că niște oameni, așa numiți "artiști", încearcă să dea viață unui text profund, satisfacția inițială începe să se amestece cu frustrare. Dar dacă ai puțină încredere, poate că vei fi răsplătit. Jocul de-a vacanța a avut succes la București, chiar dacă nu a durat. Sala goală nu se explică doar prin faptul că autorul era evreu, ci și prin evenimentele din Vest care decideau soarta "rasei parazitare". Reamintesc: nici în prezent nu stau mai bine lucrurile. Antisemitismul există și în prezent, fiind adesea bine mascat, până când se manifestă prin proteste.
Structura piesei se concentrează asupra a două planuri. Primul urmărește scrierea piesei Jocul de-a vacanța, cu tot cu punerea în scenă și interpretarea ei. Pe scurt, teatru în teatru. Al doilea plan include ruperi ocazionale din realitatea literară și lumea de confort a lui Mihail, în care evreii sunt maltratați, iar relațiile cu presupușii lui prieteni, Camil (Petrescu), Nae (Ionescu), Mircea (Eliade), se distrug din cauza unor concepții antagonice, din cauza politicii.
Distribuția spectacolului, formată din cinci actori, învie amintirea scriitorului, alternativ sau în sincron. Sunt ca cinci voci din capul lui, care poartă dialoguri serioase, se contrazic tumultuos și dau vina unul pe altul, iar nuanțarea personalităților personajului întărește complexitatea acestui joc între realitate și ficțiune.
Macrina Bârlădeanu, Emanuel Becheru, Paul Ovidiu-Cosovanu, Florin Hrițcu și Mircea Postelnicu dau viață scriitorului, fiecare cu atitudini și energii diferite. Pe lângă interpretările lui Sebastian, mai apar și alte roluri. Jocul de-a vacanța, un joc al uitării, are doi protagoniști: Corina și Ștefan, un cuplu ironic, cu diferențe imense între ei, care ajung să se suporte până la urmă.
Macrina, pe lângă travestiul lui Mihail Sebastian, preia rolul Corinei din Jocul de-a vacanța. Construiește un personaj puternic, dar sensibil, cu o sclipire feminină de siguranță. Rolul lui Ștefan va fi împărțit pe rând de ceilalți actori din distribuție, în momente diferite din acea vacanță de la Pensiunea Weber: Emanuel îl conturează inițial ca pe un tânăr sătul de atitudinea ludică a Corinei, Paul evidențiază latura sensibilă a personajului, Florin surprinde relaxarea și îndrăgostirea acestuia, iar Mircea punctează momentul pierderii Corinei, care marchează unul din momentele de schimbare din viața lui. Mai sunt și trei naratori, care propun obiectivitatea și sar din scenă, începând să povestească momente la granița dintre reverie și real din viața lui Mihail, dând și detalii de spațiu, timp și situații politice din acei ani. Acele schimbări în interpretarea lui Ștefan evidențiază faptul că personajul nu e unidimensional, ci are laturi și stări diferite.
"Soare și amor - e un rezumat perfect pentru idealul meu de fericire" - este fraza din jurnal care definește perfecțiunea de neatins. Acest ideal nu are cum să își găsească pacea, pentru că Mihail e prins într-o fugă, de la haoticul București, la calmul din Breaza, unde face progrese semnificabile în arta scrisului. Dar găsește totuși un refugiu melodios. Refugiul lui Mihail în muzică este regăsit și în montare, unde, de nenumărate ori răsună câte un fragment din Bach sau alte simfonii, la radioul din colțul camerei.
Costume formate din sacouri bleumarin, pantaloni la dungă albi, pălării și pantofi. Decor format dintr-o încăpere din șipci de lemn, o tablă atârnată pe perete, scaune, șezlonguri și uși care dispar în pereți. Toate aceste detalii ale scenografiei, realizată de Alexandra Boerescu, dau spectacolului un aer care amintește de filmul Dead Poets Society. Efectul cinematografic al luminilor dă tensiunea potrivită aerului, fiecare moment de frică, criză, izolare sau nesiguranță fiind clar delimitat. Tensiunea este accentuată și de universul sonor, o întreagă atmosferă, care adaugă gălăgia necesară în tăcerea dintre replici (ilustrația muzicală și lighting design de Alexandru Mâzgăreanu).
Spectacolul lasă deschis subiectul trecerii timpului, fără să ofere răspunsuri și te face să pleci cu o imagine tulburătoare a singurătății, care rămâne singura constantă. Nu este doar o documentare a unei perioade istorice, ci și o radiografie lucidă a destrămării rațiunii colective, în care identitatea individuală este anulată de presiunea ideologică - o perspectivă tot mai necesară într-o lume care fragilizează valorile democratice.
(foto: ilLUSio)