Autoarea își păstrează în Catane privirea ingenuă pe care a avut-o și în Guvernul Copiilor: un amestec de activism politic curajos, chiar radical pe alocuri, bazat și justificat pe o privire de copil. Pentru Mischie, copilăria nu este inocență sau neputință, ci idealism și strigăt pentru dreptate. Iar tonul nu este răstit, ci ferm și tăios față de păcatele sau neputințele adulților.
Deși Catane a fost gândit și executat ca să te facă să te simți optimist, să îți dea o stare de bine (feel-good movie), strecoară prin punctele nodale și întrebări serioase despre ipocrizia politică în general, despre natura umană și nevoia de dominare, despre rușine și dreptate. Nu le răspunde, dar le pune acolo pentru a crea o perspectivă mai profundă universului de jucărie pe care îl imaginează.
Filmul spune povestea unei comisii de anchetă a Ministerului Muncii sau pe acolo, care primește o sesizare privind niscaiva ilegalități în obținerea certificatelor de handicap într-un sat pierdut în România profundă. Nu au încotro și trebuie să se urce într-o mașină să plece spre acest ținut de nicăieri.
Concepția se transferă și personajelor ce compun această comisie. Costel Cașcaval este un inspector de muncă trecut prin ciur și prin dârmon. Elegant și blazat, acesta pare un conte care-și așteaptă evadarea din etuva birocratică. Paradoxal, altruismul și moralitatea acestuia vin nu din naivitate, ci tocmai din experiența amară a sărăciei pe care a văzut-o direct în România. Așa că actorul trece de la furie la nepăsare și apoi la resemnare într-un ciclu complet al expresiilor. Iulia Lumânare este o "domnișoară" doctor, care-și accentuează atractivitatea sexuală pentru o tot mai îndepărtată împlinire romantică. Singurul care prezintă ambiție este un tânăr funcționar (Cristian Bota) puțin gângav, cam încet la minte și lipsit de generozitate, a cărui singură pregătire și calitate este o ambiție nemăsurată (orice asemănare cu miniștri de pe la noi, mai vechi și mai ales mai noi, este pur întâmplătoare).
Distanța mentală dintre cele două societăți este exprimată în film printr-un fel de călătorie mistică pe care inspectorii trebuie să o facă pentru a ajunge la destinație. Iar atunci când au senzația că s-au apropiat cât de cât, un benzinar care acționează ca un fel de Cerber, păzitor al tărâmului sacru (Bogdan Fărcaș), îi informează pe un ton molcom, ardelenesc, care nu se încurcă în detalii cuantificabile: până la Catane mai sunt două ore sau două ore jumătate. Sau poate trei? Chiar trei ore jumătate? Patru? No, ar putea să ajungă acolo chiar și în șase ore...
Când vor ajunge, în final la destinație, vor pătrunde într-un univers falsificat ca și documentele ce atestă handicapul. Săracii sunt frumoși fizic și moral, lumina este chihlimbarie, iar natura un alean pentru ochi. O atmosferă de poveste copilărească, în care cusăturile de mână se îmbină cu jucării frumos vopsite, precum cele pe care le găseai odinioară de vânzare pe la sate.
Comisia va sta însă suficient de mult timp pentru a vedea că situația este mult mai complexă decât se așteptau și, mai ales, pentru a întoarce cu susul în jos unele prejudecăți pe care media ni le servește.
Înțeleg și apreciez atenția pentru detalii în vederea creării unui anti-univers rural, unul rupt din Veronica Elisabetei Bostan mai degrabă decât din filme recente care arată moartea uitată a satelor apusene precum Întregalde (Radu Muntean, 2021). Însă, în fața peisajelor perfecte ca niște ilustrate nu poți să-ți scoți din minte întrebarea dacă nu cumva au fost prea mult photoshopate (varianta fericită) sau, dimpotrivă au fost generate direct din pixeli sau chiar cu ajutorul inteligenței artificiale.
Mizanscena prea îngrijită se întoarce însă împotriva mesajului politic. Actualitatea subiectului este indiscutabilă, dar expresia sa cinematografică rămâne cumva la suprafață.
Chestiunea ajutoarelor sociale de handicap, subiectul central al filmului, a fost și rămâne o obsesie a unei părți dintre tinerii corporatiști și liberi ai marilor orașe de pe la noi, conectați la bulele lor ultraliberale, unde cheltuielile publice cu știrbii leneși și bețivi de pe la sate devin subiect de intrigare capitalistă, iar solidaritatea socială devine o cheltuială inacceptabilă, mai ales atunci când ar putea afecta impozitele tinerilor frumoși și liberi.
Dar, pe de altă parte, este greu de crezut că acest film va străpunge platoșa de cultură de import pentru a ajunge la ei, așa cum neo-realismul italian, de exemplu, a sensibilizat societatea post-belică sau, mai aproape de noi, așa cum noul cinema românesc a adus în conștiința publică dezastrul uman lăsat de comunism.
Exagerările asumate în film anulează tocmai acest efect și te obligă să te întrebi dacă nu cumva este prea frumos să fie adevărat. E un film înfrumusețat masiv vizual, ceea ce ar trebui să ne dea o senzație plăcută, de poveste și cam atât. Similar, chestiunile politice sunt discutate pueril, ceea ce este relaxant și duios pe termen scurt, dar sărăcește pe termen lung.
Cu toate acestea, ceea ce-i lipsește în complexitate, Catane compensează prin ingenuitate și actualitate. Mischie propune un film de familie în jurul căruia părinții și copii se pot aduna ca pe lângă un foc de tabără inter-generațional pentru a porni discuții despre ce este drept și ce este ilegal. Pentru că, nu-i așa, vedem cu toții cum aceste noțiuni sunt periculos de divergente în aceste zile pe la noi, când cei puțini au ajuns să își definească propria legalitate cu de la sine putere, în flagrantă contrazicere cu dreptatea celor mulți.