Povestea este a confruntării dezamăgirilor a doi oameni idealiști, puși în fața verdictului crud al realității. Este o poveste amară, înșelător mascată de umor - o dramedie, în care păcatul ar fi să nu se râdă, nu să se râdă la ea. Cei doi oameni sunt un tată și o fiică (adultă), amândoi single și extrem de însingurați, atât între ei, cât și în raporturile lor cu restul lumii. Deși nu s-ar spune, văzut din exterior, tatăl este deprimat din cauza bătrâneții (e profesor de muzică, acum pensionar), a bolii (își monitorizează problemele cardiace cu un holter), a singurătății (i-a murit cățelul de bătrânețe), a eșecului (este părintele rămas necăsătorit după divorțul de mama unicei lui fiice) și a grijii pe care, aflat în continuare în oarece putere, este nevoit să o poarte unei mame senioare. Fiica este îngrozită de obligațiile profesionale care o așteaptă în corporația ce funcționează pe meleaguri dâmbovițene, unde este chemată să eficientizeze prin concedieri profiturile investitorilor în afaceri cu petrol. Patrulează prin curtea casei din Aachen, cu telefonul la ureche, pretinzându-se angrenată în conversații interminabile, doar ca să nu își expună povara sufletească față de părinții care îi aniversează, în mic avans, ziua de naștere. Ines s-ar dori trimisă la Bangkok, pentru a fi scutită de ingrata misiune profesională a amplei concedieri colective, practicată asupra unor oameni nevoiași, lipsiți de alte resurse decât pământul roditor de mere. Este nevoită să poposească la București pentru tertipurile unei asemenea capitaliste operațiuni, de extirpare a unor posturi aducătoare de venituri pentru cei care le ocupă, de a cărei responsabilitate beneficiarul profitului se spală pe mâini cu superbia lui Pilat din Pont, lăsându-i remușcările tot ei, ca sarcină de lucru. Tot ce își dorește clientul pentru care lucrează Ines este profitabilitate matematică, nu tribulații morale. După cum se va vedea mai târziu, Ines tocmai de acestea este îngrijorată, în acord cu educația primită acasă, de la tată, neputința de a salva, așa cum fusese învățată, făcând-o să își provoace singură răni și vânătăi la tot pasul. Total neștiutor, tatăl o prinde din urmă, la București, printr-o vizită surpriză, de care profită ca urmare a unui bilet de avion cumpărat la ofertă. Cu această ocazie, îi înmânează micul cadou cu care nu fusese pregătit inițial: o răzătoare de brânză de brand francez și un fișic de bani frumos rulat și delicat legat cu fundiță.
Multă vreme am văzut filmul cu convingerea că motivul desantului patern la București fusese determinat de voința lui pedagogică a-și reînvia fiica din amorțeala spirituală în care părea că alunecase, reînvățând-o lecția uitată a umanității, care făcea din ea o persoană năzuroasă, rece și distantă față oricine. Abia la a cincea revedere, practicată pentru o dezbatere, am constatat că e mai simplu de atât. Tatăl o vizitează pe Ines în regim rapid doar pentru că escapada îl ajuta să uite de moartea câinelui bătrân și de vecinii care urmau să defrișeze vegetația despărțitoare a proprietăților. Este un părinte cu o conștiință ecologică ridicată și cu multe oale idealiste sparte în cap, din acest motiv, adeseori chiar de fiică, tocmai pentru că aceasta le preia fără să știe cum să le mai rezolve. În loc să i se destăinuie explicativ tatălui, căutându-i totodată suportul moral pentru frământările morale și profesionale, fiica își rănește suplimentar părintele, oricum vulnerabil, într-un moment necugetat de răbufnire. Din acel moment, devenind Toni Erdmann deghizat cu perucă și dantură falsă, tatăl își schimbă brusc planurile, prelungindu-și șederea la Budapesta / București / tot un drac, doar pentru a porni un asalt nimicitor de glume proaste asupra fiicei, punând-o în situații comice, care mai de care mai aiuritoare. E cu atât mai provocat de strictețea ei nazzi, cu cât o decodifică, greșit, drept indiferență, punându-i răceala pe seama cinismului.
Fiica nu se lasă nici ea mai prejos - căci iada sare casa pe întreg mapamondul - iar, de aici, un ping-pong de improvizații și farse crude, între cei doi, cu efect când ilar, când înduioșător, când halucinant, asupra celor din jurul protagoniștilor, precum și asupra spectatorilor, indeciși între râs și plâns. Comicul este tragicul depășit, așa cum spunea Teodor Mazilu (conform lui Andrei Strihan în O aventură estetică cu Teodor Mazilu, Editura Științifică, București, 1972, pag. 126). În această familie, clovneria pare să fie salvarea din ghearele situațiilor limită și, probabil, talantul complice al unei relații la distanță între un părinte divorțat și copilul rămas la fosta parteneră, pe care a fost permanent nevoit să îl corupă prin haz. În obișnuitul travesti, tatăl e un neo-Mrs. Doubtfire exasperant, agasând prin gaguri atroce, dar sfârșind prin a fi adorat.
Din momentul scenei din apartamentul bucureștean al fiicei, în care, în momentul de răbufnire, Ines își rănește tatăl, minimizându-i cadoul și spunându-i că nimic - nici el și nici răzătoarea "lui" - nu o vor împiedica să sară pe fereastră, dacă va simți această nevoie, cei doi derulează un întreg arsenal de farse pe care își fondează legătura și prin care își exprimă, în mod obișnuit, afecțiunea reciprocă. E un dialog al gagurilor răzbunătoare, dar iubitoare. Totul începe de la broasca țestoasă cu care fiica plusează la trăznăile tatălui, imediat ce își revine din șocul de a-l revedea, deghizat, lângă ea. Numai de el nu se voia auzită, rostind ceea ce abia reușise să îi ascundă, cât timp îl găzduise la ea. Se mărturisea - credea ea - doar prietenelor de la bar, la care așteptau eliberarea unei mese în restaurant, pentru ritualicul lor dineu "între fete", în realitate o întâlnire a unor femei de afaceri, nu a unor prietene. Abia revăzându-și tatăl, deghizat, și știindu-se auzită de el, fiica realizează brusc că toate gândurile nerostite îi fuseseră demult scanate, de vreme ce, după mica-i ripostă domiciliară, tatăl nu plecase înapoi în Germania, așa cum îi dăduse de înțeles când îl condusese la lift. De acum, Ines știa ce asalt avea să urmeze. De vreme ce tatăl ei rămăsese în București, era doar ca să se răzbune pe ea, în stilul binecunoscut. Pe moment, s-a simțit total descoperită, dar, cum atacul era cea mai bună apărare, a plusat cu o glumă stupidă, legată de doliul lui Ion Țiriac după o presupusă broasca țestoasă. Deruta și descumpănirile ei, urmate de poker face-ul umorului filial, expediat înapoi cu sânge rece, sunt momentele unui mare deliciu comic. Practic, cei doi se distrug reciproc, din dragoste familială, eliberându-și propriile angoase în confruntări sadic-distructive, doar de ei știute, după un tipic îndelung exersat.
Într-o scenă ulterioară, tatăl iese pe terasa clădirii biroului ei, unde se "bășește pe pernă", la propriu, conform reproșului primit din partea ei, la figurat, ca semn al presupusei lui inutilități sociale. Drept pedeapsă pentru pericolul în care o pune, prin interacțiunea pe care o riscă cu șefii și colegii ei, fiica îl târăște la un party, unde se droghează sfidător în fața lui. El își răzuiește brânză în cap, peste o perucă ieftină, folosind răzătoarea-cadou scoasă din traista de pânză care îi atârnă, casnic, de umăr, în chip de accesoriu al "omului de afaceri" și "coach" care se pretindea a fi.
A doua zi, îi pune cătușele în chip de pedeapsă pentru consumul de droguri, uitând unde pusese cheia de descătușare. Eliberată din cătușele comune, după un periplu antropologic prin Obor, în căutare de depanatori autohtoni, ea ripostează, ca să îl învețe minte. Îl poartă cu ea la Buzău, atribuindu-i rol de superviser al concedierilor ei. Rolurile se inversează. Tatăl e, acum, copilul neastâmpărat al fiicei, care își obligă impenitentul părinte să înțeleagă, în sfârșit, cum e viața reală. Neputincios, tatăl sfârșește la toaletă, panicat că, luând apărarea unui muncitor, i-a provocat mai curând concedierea. Când ea îi răsucește cuțitul în rană, conștientizându-l că, în felul acesta, îi ușurează propria muncă, ajutând-o pe ea să concedieze mai puțini angajați, e deja prea târziu: el caută disperat armistițiul periculosului joc al realității. Armistițiul vine pe cale muzicală, când, obosit și înțelegând în sfârșit ce se alesese din mesajul înălțător al cântecului The Greatest Love, cu care își crescuse fiica, care îl cântă impecabil, cu toate modulațiile făcute la vremea ei de Whitney Houston, el se demască gazdelor drept tată, din ambasador al Germaniei, cum se pretinsese în mod absurd, mizând pe politețea gazdelor de a nu-l contrazice. Ajungându-l râsul, tot ce își dorește acum e abandonul jocului chiar de el inventat. Fiica îi oferă pacea, dar nu împăcarea. Pleacă, lăsându-l baltă, cu toate remușcările la bord. Reconcilierea apare abia a doua zi, la petrecerea aniversării ei, prin marea îmbrățișare oferită kukkerului în care tatăl e încapsulat, moment la care e ea însăși plină de remușcări filiale (de unde și decizia intempestivă a despuierii generale, făcută în cadrul întrunirii, sub pretextul unui conformist exercițiu de teambuilding, ironic la adresa colegilor practic umiliți, dar nu mai mult decât ea însăși, în propriii ei ochi).
Jocul umorului continuă, la înmormântarea bunicii paterne, când cei doi se regăsesc, pașnici, ca doi vechi aliați, așa cum nu încetaseră să fie nici în cele mai furibunde momente (la party-ul bucureștean, când tatăl îl luase la întrebări pe pretendentul fiicei, în legătură cu ocupația părinților acestuia, fiica îl secondează în curiozitate și intruziune, făcând corp comun cu intrusul, nu cu colegul, spre uimirea acestuia din urmă, semn că, deși aparent inamici, tatăl și fiica știau să se alieze, fie și cinic, împotriva celui de-al treilea, nu pentru că era mai slab, ci pentru că acela era adevăratul intrus în relația lor).
Filmul este o cursă a poantelor, dezastrelor și disperărilor comic exprimate, în care fiecare aruncă celuilalt bagajul existențial propriu, din ce în ce mai greu și mai voluminos. Ideea pe care cineaste Maren Ade a dorit să o redea, într-o cheie ironică, este a trecerii bruște de la umanism la capitalism, într-un mod care afectează relațiile interumane tot mai epurate de sentimente și păreri propria. O arată în interviul luat cu ocazia lansării filmului, în care afirmă: For me, he is a typical post war generation who was very political and who was fighting a lot for human values and raise their children with that in mind. They had a kind of hostile relationship with the generation before them. They believed in the free world, world without borders and also economy without borders. And now it ended up with globalization where rich is really rich and poor is really poor. But he lost Ines to that world that he preached. She has all those values that her dad taught her but she is using it in a different way in her business world. She is independent, she is determined but still curious about other things if she is given a chance. For me it was the feeling that I have that in my generation things became so complicated, we do not know who to blame, who is responsible (...). It is like the father stands for the system of values that is almost like an island that is slowly sinking. We are not allowed to see things like that anymore. It was much simpler back then.
E adevărat că tensiunea emoțională a personajelor își găsește debușeul în umor crud iar acesta pare împins la extrem, dar asta pentru că același lucru îl face capitalismul însuși. Este chipul inuman în care el modelează relațiile interumane, cu adânci reverberații până în sânul familiilor și al relațiilor de prietenie sau iubire, nesincere, marcate de ambiții și etos competițional. Ca adept al lecției de viață a râsului, tatăl face figură de circar, propovăduind lecția umorului pe burta goală chiar și celor mai nefericiți semeni, ca life coach ce se pretinde a fi. Abia intervenția fiicei scoate la iveală tragismul care se ascunde în spatele măștilor. Climax-ul este, deloc întâmplător, marcat de prezența unei măști - și nu oricare, ci a uneia uriașe și înfricoșătoare, hiperbolă a râsului înghețat pe buze. În acest moment, filmul devine un documentar veritabil, filmat în plan secvență, cu camera pe umăr, combinându-se cu instalația artistică, a interacțiunii măștii kukker cu bucureștenii obișnuiți, aflați în acea vară în parcul de la Piața Unirii.
Pe filiera germană a autoarei, cu mare priză la lumea balcanică, de unde provine și spectaculoasa mască, filmul face referire la Bulgaria și la tradiția kukkerilor care defilează la schimbarea anului. Un obicei similar, de import tracic, balcanic, se practică și la Luncavița, în județul Tulcea, în Ajunul Crăciunului, când cetele de moșoi și moșoaie colindă peste tot, cu talăngi zgomotoase pentru alungarea spiritelor rele. Anul acesta, ca urmare a trigger-ului venit din partea filmului, voi ajunge la festivalul Surva, al kukkerilor, din localitatea Pernik, de lângă Sofia (vezi mai jos povestea).
Actrița Sandra Hűller a fost, între timp, implicată în filme care au fost recompensate cu Oscar și Palme d'Or. Aflu cu regret că Peter Simonishek a murit, în 2023. Toni Erdmann face parte din lista filmelor mele preferate, poziționat între primele locuri, inclusiv ca urmare a unei multiple identificării, atât cu personajul părintelui, cât și al fiicei și, desigur, cu spiritul balcanic al kukkerilor și cu menirea lor ancestrală, de alungare a spiritelor rele chiar și pe calea spaimei, grotescului și a râsului amar.
*
Nu mă voi dezmetici prea curând după ultimele trei zile petrecute în Balcani, la obișnuita aruncătură de băț din spatele casei, pe care am neglijat-o, luându-mă în ultimul timp cu altele. Am plecat la Festivalul Surva 2026 din curiozitatea dată de masca din filmul Toni Erdmann, așezat în panteonul afectiv propriu. Revizitasem de curând filmul, luând intempestiv decizia plecării într-acolo, mai ales că festivalul (căutat cu Google) tocmai urma să aibă loc. Nu știam nimic despre nimic. Kukeri, Surva, Pernik - toate aceste referințe îmi erau străine.Kukerii sunt măștile. Surva este festivalul denumit după râul Surv, care străbate localitatea Pernik, unde are loc festivalul. Pernik este un oraș minier, montan, aflat la 32 km de Sofia, singurul loc unde s-a putut găsi un pat în această perioadă.
"It was raw, honest and intense", ca să citez din comentariul crainicei tv, comentând, în 1990, evoluția patinatorilor Isabelle și Paul Duchenay, în proba de dans. O fac nu doar pentru că temperatura a fost de gheață, ci și pentru că experiența s-a dovedit la fel de zguduitoare ca și vizionarea de atunci a momentului live.
Festivalul Surva este un carnaval, aflat anul acesta la ediția cu număr 60. Reunește trupe de dansatori și măști populare din satele Munților Pirin, din vestul Bulgariei. Din 2015, a intrat în patrimoniul imaterial UNESCO, devenind un eveniment internațional, anul acesta cu prezențe din Portugalia, Sardinia, Grecia, SUA, Franța, țările fostei Iugoslavii. România a fost strigată, dar nu am văzut o trupă românească (e drept, am mai intrat și la căldură).
În 2026, festivalul se derulează două săptămâni la rând, în mod excepțional, poate și pentru a recupera ediția anulată, din epoca lockdown.
Nu vorbesc bulgara, dar tot ce am văzut mi-a amintit de Plugușorul, Capra, Sorcova, Steaua, Irozii, Ursarii, plus ritualul nunții Zamfirei, cu starostele și ceterașii în fruntea alaiului de nuntași. Dansurile sunt hipnotice, zornăitul clopotelor (hlopki) exorcizează, solidarizează și transportă într-o stare de (survo)grație, probabil proprie misteriilor dionisiace antice.
După festivitatea de deschidere, a primei seri, cu dansuri populare în ritmuri călușărești, făclii și artificii, au urmat zilele de paradă a trupelor, la scena deschisă din piața centrală a orașului. Organizarea delimitează publicul de membrii trupelor, prin garduri despărțitoare, în porțiunea de pre-paradă și paradă propriu-zisă, de unde publicul privește de-a lungul cordoanelor metalice. După evoluția scenică și ieșirea din ringul central, trupele defilează și pe treptele teatrului, acolo unde oferă un nou spectacol de tobe și zornăit de clopote, fotografiindu-se cu poporul. Teatrul este supraîncălzit și deschis tuturor. Nu lipsesc, de-a lungul râului, tarabele cu obiecte artizanale și nici corturile cu mâncare, în cantități uriașe și imagini spectaculoase. Mesele și băncile de lemn pentru luat masa ocupă scuarul din fața teatrului, alături de o platformă de joacă pentru copii.
Copiii sunt nu doar o prezență turistică, în public. Ei evoluează ca dansatori, mascote sau măști, de cum învață să se țină pe picioare.
Trupele reprezintă câte un sat sau o comunitate profesională aparte (de pildă, cea a studenților la Arte). Satele Eleșnița și Razlog au fost, de departe, cele mai vizibile, primul prin spectaculozitatea măștilor (Toni Erdmann style, cu umeri și spinări supradimensionate, de munți înzăpeziți sau căpițe din lână de capră, țesălată ca mătasea și întinsă cu placa pentru efectul de flou în mișcarea cea plină de hybris), al doilea prin dansul tinerilor (în special al băieților, în bubuitul tobelor și în sunetul nazal al cimpoaielor). Fetele sunt codate, machiate, îmbălsămate, cu roze Damaschine la batic, vânate de toți fotografii profesioniști.
Tiparul evoluției fiecărei trupe este același: o nuntă cu tot ce implică ea, la sat, adică miri, preot, staroste al alaiului, cuplu moș-babă, jandarm, primar, prostituată, medic-asistentă-pacient (aici intervin variații scenice, dar tiparul rămâne egal). Rolul protagonistelor este, de regulă, jucat în drag. Satul intră ca personaj unitar, în ring. Kukerii sunt cei care asigură paza și protecția comunității, înconjurând-o cu ciomege, săbii, înfățișări fioroase (în haine ciobănești, piei de animale sau haine care le imită înfățișarea), cu coarne, colți, căciuli înalte și rânduri suprapuse de tălăngi din care zornăie la fluierul starostelui, după un ritm anume, comun tuturor cetelor:
rrrram-rrrram-ramtamtam
apoi
ramtamtam-tam-ramtamtam (bis).
Acești kukeri se bucură, la comandă, de săvârșirea ritualului căsătoriei, zornăindu-și în cor talăngile curelate, supradimensionate, adeseori dublate, pentru a marca momentul, ca mari insecte, intens zumzăitoare. Tămbălăul acestei regii se continuă și în afara scenei, pe treptele teatrului, ca și până la el, în aplauzele mulțimii, acum cu greutatea capetelor zoomorfe înlăturată, de dedesubt ieșind chipuri înfierbântate și asudate de oameni tineri, mulți dintre ei sosiți de la oraș, special pentru acest eveniment comunitar. Sunt multe și minunate fete kuker.
Fiecare trupă primește un număr de voturi. Se votează prin sms. Există un juriu. La final, sunt desemnați câștigătorii.
E hărmălaie și vuiet, dar niciodată zgomot, nici chiar la un pas apropiere (de altfel, de câteva zile nu mai aud bași nicăieri, nici în cafenele).
Ziua de 17 ianuarie este, în calendarul ortodox, ziua sfântului Anton cel Mare. Este o zi comună și pentru comunitatea catolică, căci este și momentul defilării "mamutonilor" din Mamoiada, localitate din Sardinia.
Tradiția este, în fond, tracă. Ea debutează în prima zi a anului, când "survăcarii" ies la colindat (nu mă pricep, dar "sorcovari" sau "survăcari" par termeni înrudiți). Apoi, pe 13 ianuarie, se fac mari focuri în centrul satului iar anastenarizii (adepții sfântului Anastasie, discipol al lui Anton și povestitor al vieții lui) dansează cu tălpile goale pe cărbunii încinși, atât în Grecia, cât și în câteva sate bulgărești învecinate (o vor face și de Sfinții Constantin și Elena, atât în calendarul gregorian, pe 21 mai, cât și în cel vechi, iulian, pe 3 iunie, precum la Balgari, lângă Tsarevo, așa cum am văzut cândva).
A fost un ritual, nu un carnaval, sobru în desfășurarea lui ritmată, lipsită de exces și dezmăț. Probabil că rolul carnavalului este să creeze o poartă înspre o altă dimensiune, exorcizând anxietatea și fricile existențiale curente, inclusiv frica de moarte. Tot ce știu e că, la un moment dat, pluteam. Impresia de ireal se îmbina cu cea de participare universală.
Nu e momentul vacanțelor, cu atât mai puțin al turismului, dar trebuie să spun și altora, pentru a împărtăși ca pe evanghelie o experiență care nu știu cât de mult e îndatorată expunerii media, dar care nu pare a culege din aceasta decât avantajele.
Toni Erdmann, ești genial.
PS: Am scris despre Festivalul Surva de la Pernik, din Bulgaria, cu dorința de a transmite o experiență despre care, în România, nu se prea știe. Nu despre intenția de popularizare a festivalului a fost vorba, ci a ritualurilor din fondul cultural comun, trac, pe care acest eveniment îl conservă, prin sprijin UNESCO, inclusiv. Festivalul Surva este inclus în FECC, Federation of European Carnival Cities sau comunitatea orașelor europene dedicate carnavalului, reprezentată la fața locului de ambasadori cu uniforme de gală - tunici marinărești și coifuri imitând caravelele lui Cristofor Columb, la care se adăuga colanul Lânii de Aur, purtat pe piept de șeful acestei instituții, prezent mereu în public.
Apoi, după ce am scris, m-am întrebat în ce măsură e validă experiența mea turistică și spectacolul construit sub ochi profani.
Nu am fost la Pernik pentru turism. Nu entertainement am căutat, deși calea - oricum limitat consumeristă - a fost mainstream, la alta eu neavând acces. Ceea ce am căutat a fost să descifrez alte modalități de raportare la viață (la cea balcanică, mai ales, pentru care am o mai veche slăbiciune). Am observat oameni obișnuiți, cu vieți necunoscute și tăcute, deși intuite, bănuite sau deja știute. Păreau să aibă existențe puse în slujba comunității, într-un sens concurent. Mi s-a părut important acest sens colectiv iar ei mi s-au părut norocoși. Probabil că demersul meu s-a numit antropologic. Cert e că el a avut, la capăt, o descoperire fericită, demnă de un argonaut dâmbovițean cu apetit și pentru alte valori culturale decât cele occidentale.
Tot ce se face, azi, în existența cotidiană, este cu un scop individual și - cel mult - tribal, destinat grupului familial restrâns. Acolo, la Pernik, am fost martora unui alt orizont, chiar și de nivel aspirațional, de moment și de album foto. Sub auspicii festivaliere, nicidecum îndoielnice, nici politizate, am verificat un alt sens existențial decât cel individual, descoperind că pusul în comun are capacitatea de a evacua tristețea, nesiguranța, temerile, demersul fiind chiar menit acestui scop, prin întreaga desfășurare de zgomot ritualic cu rol de îmbărbătare generică.
Niciunul dintre filmele din sala de cinema și niciunul dintre spectacolele de teatru la care am avut acces, cu metodă, în ultimii ani, nu a echivalat (deși așa s-ar fi presupus) ceea ce am trăit, live, în timpul spectacolului vieții și al performativității tradițiilor ancestrale, puse în scenă la Pernik. Arhetipul aspirațional e același, frumusețea este inestimabilă, și în cazul primelor. Despre importanța receptării colective a cinemaului, în sala de cinema, cu toate inconvenientele actuale, am tot aflat. Diferența o face formula transcendentală: între produsul cultural și felia de viață nu există suprapunere.
Pentru o existență vie, purtătoare de vitalitate creativă, merită coborât ritualic în viața reală, trăită, așa cum acei strămoși barbari îmbrăcau pieile animalelor ucise pentru supraviețuire (cea proprie și cea a comunității). Turismul antropologic oferă o perspectivă limitată și probabil privilegiată, dar nu mai puțin atentă și autentică.