Aici nu se simte se strecoară discret în acel loc fragil din tine, acolo unde frica, rușinea, dorința și singurătatea sălășluiesc. Lia Bugnar scrie, de data aceasta, despre doi oameni care se întâlnesc într-o pauză a lumii, într-un spațiu suspendat în care "nu se simte" mirosul acela difuz al vieții trăite pe jumătate. Iar spectacolul transformă această pauză într-un timp dens și intens.
Povestea este simplă în aparență: un bărbat și o femeie, doi străini care fug de același disconfort invizibil, ajung să se adăpostească împreună. În realitate, ceea ce îi aduce împreună nu este o amenințare exterioară, ci o sensibilitate comună: capacitatea de a simți prea mult. "Putoarea" despre care vorbesc nu este un miros real, ci o metaforă a compromisului, a vieții trăite contra instinctului, a relațiilor care apasă și îngheață. În lumea din jur, nimeni nu pare deranjat. Doar ei doi simt.
Textul Liei Bugnar (disponibil pe LiterNet aici) funcționează aici ca un mecanism de dezvăluire lentă. Umorul - atât de prezent - nu anulează durerea, ci o face suportabilă. O replică aparent banală ascunde o fisură, iar confesiunea vine pe ocolite, ca o scuză. Frica de a pierde pe cineva, acceptarea unei iubiri care cere deformare, incapacitatea de a lua decizii radicale - toate acestea se adună într-un dialog care curge firesc, dar lovește exact acolo unde spectatorul nu se apără. Este un text despre lașitate, dar o lașitate profund umană, despre dorința de a rămâne într-un loc sigur chiar și atunci când acel loc doare.
Spectacolul pune accent pe această intimitate fragilă. Spațiul de joc este minimalist, lăsând actorilor responsabilitatea de a construi lumea exclusiv prin prezență. Ofelia Popii și Ciprian Scurtea nu joacă două personaje, ci două stări. Relația dintre ei se naște organic, din tăceri, din priviri, din gesturi minuscule, dintr-o atenție aproape intimă unul față de celălalt. Nimic nu e demonstrativ. Apropierea lor nu este una romantică în sens clasic, ci una de recunoaștere: "și tu simți la fel".
Ea: E frumos iarna... Miroase a zăpadă
El: Ah, iarna... iarna miroase cel mai frumos
Ea: Am putea... să facem și un omuleț... de zăpadă...
El: Să fim trei...
Ea: Mâncăm măr... nucă... bem zăpadă...
Interpretarea Ofeliei Popii aduce o vulnerabilitate care nu cere compasiune. Personajul ei nu este o victimă, ci o femeie lucidă, care înțelege prea bine ce i se întâmplă și tocmai de aceea suferă. Există în jocul ei o alternanță subtilă între ironie și fragilitate, între forță și abandon. Ciprian Scurtea construiește un personaj prins între responsabilitate și dorință, între ceea ce "trebuie" și ceea ce ar vrea să fie. Împreună, cei doi creează o tensiune emoțională care nu explodează niciodată, dar care se adâncește constant.
Unul dintre cele mai puternice aspecte ale spectacolului este refuzul rezolvării. Personajele nu fug împreună, nu iau decizia de a se rupe din locul unde sunt nefericiți, nu schimbă lumea. Și tocmai acest refuz al finalului confortabil face ca spectacolul să fie atât de onest. Aici nu se simte nu vorbește despre mari iubiri ratate, ci despre micile abandonuri zilnice, despre modul în care ne obișnuim cu frigul interior și îl numim normalitate.
În final, rămâi cu o senzație stranie de liniște neliniștitoare. Nu pentru că ai fi primit răspunsuri, ci pentru că ai fost obligat să îți recunoști propriile spații în care "nu se simte". Într-o lume grăbită să eticheteze, să strige și să rezolve, Aici nu se simte îndrăznește să rămână. În frig. În tăcere. În acea zonă inconfortabilă în care adevărul este necesar. E un spectacol despre doi oameni care simt prea mult într-o lume care a învățat să nu mai simtă deloc.
Spectacolul nu judecă și nu propune soluții. Doar ține oglinda suficient de aproape încât să nu îți poți evita privirea. Și poate că acesta este cel mai mare merit al lui: nu te lasă să pleci neatins, dar nici nu îți spune ce ar trebui să faci mai departe.
Iar dacă vă regăsiți sau empatizați cu vreunul dintre personaje, un lucru e sigur. În timp ce vă îndreptați spre Calea Griviței, locul unde probabil v-ați parcat mașina înaintea spectacolului, vă garantez că o să fredonați ultimele versuri ale cântecelului:
"... vă spun cinstit...
pentru omul acesta...
eu mi-aș da și vesta...
eu mi-aș da și vesta..."
(foto: Vlad Dumitru)