Atunci când se simte prea mult - Aici nu se simte la FITS, 2026

Aici nu se simte este o coproducție a Teatrului Național "Radu Stanca" Sibiu și a Teatrului Luni de la Green Hours, București. Atât textul (disponibil pe LiterNet aici) cât și regia sunt semnate de Lia Bugnar, care imaginează o poveste de dragoste sensibilă și absurdă, ce traversează timpul, punând sub lupă tema cuplului, a compatibilității sau a incompatibilității, a bad timing-ului sau good timing-ului, a norocului sau nenorocului. Cât este destin și cât este pură coincidență întâlnirea a doi oameni într-un loc în care se retrag pentru a fugi de aversiunea lumii în care trăiesc, de ceva atât de inconfortabil și de copleșitor - chiar dacă nenumit - care le provoacă o senzație de rău și greață? Căci mirosul neplăcut, "putoarea" chiar, cum o numesc Ea și El, interpretați de Ofelia Popii și Ciprian Scurtea, nu este altceva decât o senzație copleșitoare de înstrăinare, deziluzie, inadecvare la realitate. La nivel senzorial este percepută ca o formă de sinestezie, angajând mai multe simțuri: "Duhnește de mi-a spart timpanele!ˮ Pentru a scăpa de această neplăcere, cei doi găsesc refugiu undeva foarte sus, aparent pe o clădire de unde pot vedea întregul oraș, de unde pot privi cu detașare. Însă nici acolo nu au parte cu adevărat de confort, fiindcă este cam frig, motiv pentru care el o învelește cu parpalacul lui.


Și uite așa, din vorbă în vorbă, cei doi descoperă că au multe lucruri în comun. Descoperă conexiunea care le lipsea acolo jos. Își împărtășesc experiențe de viață, bucurii sau neîmpliniri, dar fără victimizare, fără să se lase copleșiți de ele, ci mai degrabă cu un aer jucăuș și nonșalant, care face ca micile detalii ale vieții de zi cu zi să se încarce cu atât mai mult de emoție. Atracția este de netăgăduit, dar la fel este și statutul lui marital. Nu este fericit, dar nici nu își pune problema unei despărțiri de soția lui, neînțelegătoare și veșnic "furibundăˮ, deși, acolo sus, departe de lume, s-ar putea să o fi întâlnit pe femeia vieții lui. Ea, veșnic optimistă și obișnuită să vadă partea plină a paharului, ar fi reușit să îi facă viața mai frumoasă, iar el ar fi putut să o protejeze și să o iubească așa cum merita, doar că nici unul nu are curajul să îl oprească pe celălalt din drumul lui. Poposesc pentru o vreme împreună în această călătorie numită viață, și se mai regăsesc abia la final. Dar privind prin ochelarii optimistului și acesta ar putea fi considerat un mare noroc. Aerul naiv al dialogurilor și umorul negru creează un spectacol inedit, tandru și dureros totodată, cum este și destinul nostru pe pământ.


Cine poate ști ce ar fi fost dacă? Dacă la răscruce de drumuri ar fi ales o altă cale? În ce fel li s-ar fi schimbat viața sau ce experiențe ar fi trăit? Sunt întrebări cu care rezonează orice spectator, pentru că fiecare a avut în viață momente de cotitură și de îndoială în privința alegerilor făcute, regrete sau vise neîmplinite.


Cântecelul cu care personajul Ofeliei Popii încheie spectacolul, despre o fată frumoasă și un om de zăpadă, este glasul copilului din noi, care caută în această realitate haotică, plină de provocări și adesea de suferință, lumina și speranța, care refuză să se lase copleșit, care se încăpățânează să își păstreze inocența.

(foto: Vlad Dumitru)