Despre cum ne dorim mereu ceea ce nu putem avea - Cet obscur objet du désir

Ultimul film al lui Luis Buñuel, Cet obscur objet du désir, apărut în anul 1977, însumează tot ceea ce este buñuelesc și definitoriu pentru cinematografia sa. Elegant și rafinat din punct de vedere stilistic, dar haotic și pe alocuri absurd în ceea ce privește narațiunea, acest lungmetraj este încununarea perfectă pentru cariera prolifică a "părintelui suprarealismului" în cinema - titlu pe care l-a primit în urma multiplelor reîntoarceri la subconștient și tărâmul viselor din filmele sale.

Trebuie să recunosc, până la vizionarea acestei producții nu eram foarte familiarizată cu filmele regizorului spaniol. Singurul pe care îl văzusem, un must see al oricărui student la film, a fost scurtmetrajul lui de debut, realizat în colaborare cu celebrul pictor Salvador Dalí, Un chien andalou (1929). Fiind un produs avangardist și experimental, care a pus bazele și a setat standardele curentului suprarealist în cinema, am fost ușor surprinsă să constat că ultimul lui film urmărește povestea unor personaje concrete, ce au motivații concrete. Protagonistul nu mai taie ochiul personajului feminin fără motiv. Aruncă într-adevăr o găleată cu apă peste el din tren, îl bate, dar totul are o explicație mai mult sau mai puțin rezonabilă. Și exact aceasta este premisa de la care pornește Cet obscur objet du désir.

Scenariul filmului, scris împreună cu Jean-Claude Carrière după cartea lui Pierre Louÿs, La femme et le pantin (1898), prezintă drama amoroasă a lui Mathieu, un burghez de vârstă mijlocie care se îndrăgostește nebunește de Conchita, menajera sa de doar nouăsprezece ani. Ajunge să dezvolte o obsesie pentru ea, însă tânăra doar îl tachinează și încearcă să profite cât poate de mult de pe urma lui (situația ei materială este destul de precară, întrucât nu poate menține un job, iar el este dispus să îi ofere tot suportul financiar de care are nevoie). Întreaga istorioară este povestită de protagonist, ulterior incidentului cu găleata - pe care o toarnă în capul Conchitei în încercarea disperată de a o elimina definitiv și irevocabil din viața lui -, unui grup curios de călători din tren care au fost martori la comportamentul bizar al bărbatului, iar nouă, spectatorilor, ne este prezentată cu ajutorul flashback-urilor.

Buñuel îmbină două elemente contrastante, suprarealismul și realismul, într-un mod foarte eficient. Cel dintâi este redat în principal de alegerea celor două actrițe diferite în rolul personajului feminin (Ángela Molina și Carole Bouquet), fiecare reprezentând o altă latură a Conchitei. Bouquet apare inocentă și bine intenționată, pe când Molina dezvăluie atitudinea manipulativă și oportunistă a fetei. De cealaltă parte, realismul este accentuat de întreruperile care au loc în cronologia filmului, atât în ramă, cât și în interiorul ei (dacă ne gândim la cinematografie ca fiind inspirată din literatură și încercăm să aplicăm principiul povestirii în ramă, putem spune că prezentul este rama, iar trecutul povestit de protagonist este interiorul ei). Mathieu este nevoit să își pună povestea pe pauză atunci când controlorul verifică biletele sau când trenul trece printr-un tunel și zgomotul este prea puternic. La fel, interacțiunea celor doi parteneri este oprită ori de factori externi precum un atac terorist, ori chiar de însăși Conchita, care îi refuză avansurile insistente sub diferite pretexte: "așază-te, îți voi cânta un cântec" sau "stinge lumânările, te rog".

Multiplele atacuri teroriste conduse de organizații obsedate de un ideal precum Armata Revoluționară a Pruncului Iisus par să nu aibă vreo legătură cu firul narativ principal, însă creează un context pentru universul în care are loc acțiunea. Un univers crud și aleatoriu, în care poți să mori fiindcă ieși la plimbare. Cu toate acestea, cuplul pare că nu este afectat în vreun fel de tragicele evenimente ce se desfășoară sub ochii lor și sunt redate pe toate canalele de știri. Ei își trăiesc propria dramă, urmărindu-și fiecare obsesia personală: Mathieu este orbit de dorința față de Conchita (atât de orbit încât nici nu bagă de seamă schimbarea de înfățișare a celor două actrițe), iar Conchita și mama ei își doresc un trai îndestulat în care niciuna dintre ele să nu trebuiască să lucreze.

Umorul specific lui Buñuel și comentariile ironice la adresa burgheziei nu lipsesc nici din ultimul său film. Ele sunt prezente mai ales în interacțiunea protagonistului cu majordomul său umil, care nu prea pune întrebări. O scenă reprezentativă este cea în care acesta descoperă camera din Spania devastată, în urma confruntării fizice dintre cei doi parteneri, și face tot felul de remarci ilare la care burghezul răspunde flegmatic: "chiloțeii, domnule" - "arde-i" - "sunt uzi" sau "a sângerat, domnule" - "e doar nasul".

Finalul este unul dintre cele mai surprinzătoare alegeri din Cet obscur objet du désir. Pentru că spectatorul se așteaptă ca jocul de-a șoarecele și pisica să înceteze odată ce Mathieu ajunge în Spania sperând să o găsească pe Conchita, care îl manipulează din nou și îl face să îi facă un ultim cadou de proporții: o vilă. După ce își primește casa luxoasă de la Mathieu, aceasta îi mărturisește disprețul pe care i-l poartă de când l-a cunoscut. Însă chiar atunci, când bărbatul este pregătit să renunțe în sfârșit definitiv la ea, roata se întoarce și ea este cea care îl urmărește și îl imploră să o accepte din nou în viața lui, fiind dispusă să renunțe chiar și la noua ei locuință la care a râvnit atât de mult. Probabil fiindcă mereu ne dorim ceea ce nu putem avea.

În final, când cei doi se iau de braț și se îndepărtează de cameră, o bombă explodează, obturându-ne vederea. Și nu putem să nu ne întrebăm: oare chiar s-a terminat?