O spun pe șleau.
Lung. Obositor. Dezamăgitor.
Un pic de context.
Nuremberg (2025) își propune să spună o poveste dificilă: cea a proceselor de la Nürnberg, momentul-cheie în care liderii celui de-al Treilea Reich sunt confruntați, pentru prima dată, nu doar cu justiția, ci și cu întrebarea - incomodă și încă deschisă - a răului ca mecanism uman. Filmul urmărește în special evaluările psihologice ale acuzaților, realizate de un psiholog militar american, interpretat de Rami Malek, trimis să le testeze discernământul și, eventual, capacitatea de a fi judecați. În centrul acestui dispozitiv se află Hermann Göring, interpretat de Russell Crowe, iar miza declarată a filmului este explorarea psihologiei răului, a vinovăției și a responsabilității individuale într-unul dintre cele mai grave momente ale secolului XX. Regia îi aparține lui James Vanderbilt, iar muzica, semnată de Brian Tyler, este prezentă insistent și pare hotărâtă să ne spună ce să simțim, în loc să ne lase să judecăm singuri.
Nuremberg este, din păcate, un exemplu tipic de Hollywood aplicat peste o rană istorică ce nu suportă machiaj. Tema e uriașă, aproape imposibil de atins fără sobrietate, dar filmul alege exact contrariul: emoție dirijată, subliniată pueril cu markerul, dramatism demonstrativ, scene lacrimogene scoase din context și o dorință constantă de a "explica" ceea ce ar fi trebuit doar expus, rece și implacabil.
Russell Crowe este magistral. Corect, periculos de calm, inteligent. Problema e că joacă într-un alt film. Un film mai bun. Unul care ar fi știut că răul nu se joacă cu lacrimi, ci cu tăcere și luciditate.
În rest, distribuția pare rătăcită. Rami Malek, în rolul psihologului - personaj-cheie - e inexplicabil: oscilant, neclar, parcă mereu ușor amețit. Nici martor, nici judecător, nici conștiință. Pierdut prin rol. Procurorul american se transformă subit din zeu în fulg de nea exact când nu trebuia. Cel britanic, invers. Papa Pius XII (Giuseppe Cederna) pare un interlop șantajabil. Frau Göring (Lotte Verbeek) pare aterizată dintr-un roman englezesc romantic. Asistentul psihologului, sergentul Howie Triest (Leo Woodall), își deschide sufletul total brambura, exact când șeful său are deja piciorul pe scara vagonului, cu o poveste lungă și complet ieșită din context. De dragul dramatismului, pesemne.
În fine, filmul îngrămădește teme mari - psihologia răului, vinovăția, justiția, trauma, responsabilitatea - dar nu duce niciuna până la capăt. Marile figuri naziste sunt introduse, apoi fac figurație specială și încep să se sinucidă în momente-cheie. Unul dintre ele e spânzurat aproape teatral, sub privirea calmă a unei asistențe, care urmărește totul cu o liniște neverosimilă.
Dialogul e la rândul lui ciudat, adaptat într-o vorbire modernă. Personajele fac referiri explicite la fapte petrecute cu doar câteva săptămâni înainte, de parcă le-ar fi citit deja în manualele de istorie. Și aleg, invariabil, cele mai stranii locuri pentru asta: în ploaie, într-o arenă dezafectată, într-o gară.
Apoi filmul deschide piste, le abandonează și revine cu scene lungi, demonstrative, menite să stoarcă emoție acolo unde ar fi trebuit să lase spectatorul singur cu greul. Iar coloana sonoră descrie, aproape didactic, ce ar trebui să simți: groază, victorie, neliniște.
Rezultatul nu e un film prost. E mai grav: e un film facil despre ceva ce nu are voie să fie facil. Un film care vrea să fie important, dar nu are curajul să fie incomod.
Bun, ficționalizăm istoria. Nu e păcatul capital, dacă avem ceva clar de spus. Nu asta mă deranjează. Dar am nevoie de claritate și de o lumină care să funcționeze ca ghid narativ (Inglourious Basterds ar fi un etalon). Nu mă plimba însă prin povești născocite ca la slalom special dacă nu-ți servesc scopului. Ah, da - și care ar fi scopul, de fapt? Să-mi spui că nazismul e rău? Că Hermann Göring e inteligent și malefic? Păi nu știam asta? Vrei să-mi descrii procesul și să-mi arăți valorile morale care au condus la condamnarea naziștilor? Bun. Dar de ce cu mijloace de melodramă? De ce mă subapreciezi?
Russell Crowe nu salvează filmul. Nimeni nu-l putea salva. Pentru că Nürnbergul nu cere emoție. Cere rigoare. Și adevăr spus fără muzică pe fundal.