Teroare este unul din acele spectacole care nu se joacă doar în fața publicului, ci împreună cu publicul. Textul lui Ferdinand von Schirach (2015) transformă teatrul într-o sală de judecată, iar spectatorii devin jurați: la final, ei sunt cei care votează verdictul. Dar forța piesei nu stă doar în acest artificiu teatral, ci în întrebarea de fond pe care o aruncă în mijlocul conștiinței moderne: poate fi justificată uciderea unor oameni nevinovați pentru a salva un număr mult mai mare? Și, mai grav: cine are dreptul să decidă asta? Teroare a fost jucată în premieră mondială în octombrie 2015 la două importante teatre din Germania în același timp, la Deutsches Theater din Berlin și la teatrul din Frankfurt. Se inspiră dintr-un caz real, petrecut în seara zilei de 26 mai 2013 în Germania și care a dus la un proces real, de ici pornește un scenariu extrem, construit cu precizia unui dosar juridic. Un avion de pasageri este deturnat de un terorist și îndreptat spre un stadion plin cu zeci de mii de oameni. Într-un timp limitat, pilotul militar trimis să intervină trebuie să ia o decizie pe care nu o mai poate retrage: doborârea avionului și moartea celor aflați la bord, deci salvare stadionului sau asumarea morții celor 70 de mii de persoane de pe Stadion dacă acțiunea teroristă își atinge scopul. Iar apoi începe adevărata tragedie: nu cea din aer, ci cea din tribunal. Pentru că în Teroare, problema nu este doar ce s-a întâmplat, ci dacă statul, legea și moralitatea pot accepta o astfel de alegere.
Spectacolul de la Teatrul Lucia Sturdza Bulandra în regia lui Radu Nica funcționează ca un duel dramatic între două forțe: legea, care spune că nimeni nu are dreptul să ucidă nevinovați, indiferent de context, și utilitatea morală, care spune că uneori răul cel mai mic e singura cale de a evita un rău catastrofal. Pe scenă decorul este auster (cum ar putea fi altfel într-o sală de judecată?). Scenografia din Teroare (decor: Andu Dumitrescu) e construită aproape "geometric", și nu lasă loc de ambiguități sau poezie vizuală. Avem o sală de judecată frontală, ordonată în linii clare: în dreapta se așază avocatul apărării, în stânga procurorul, iar spațiul median devine zona de "testare" a adevărului, locul unde sunt chemați martorii și unde se joacă, de fapt, conflictul moral. În centrul compoziției, pupitrul judecătorului funcționează ca axă a autorității. Deasupra, stema din fundal fixează instituția ca forță impersonală: nu judecă un om, statul este cel care își impune normele contra emoției umane firești.
Un rol foarte important îl au ecranele, amplasate sus, care filmează și redau depozițiile, concentrându-se pe chipurile celor audiați (Video: Andu Dumitrescu). Ele transformă mărturia într-un act dublu: pe de o parte, omul vorbește în prezent, pe de alta, imaginea lui devine probă, document, arhivă. Într-o piesă ca Teroare, unde fiecare cuvânt poate schimba verdictul, această tehnologie subliniază ideea că adevărul nu trebuie doar rostit. Este nevoie ca el să fie înregistrat, controlat, analizat din mai multe unghiuri. În ansamblu, scenografia susține perfect matematica textului lui von Schirach, aceea în care conflictul nu e sentimental, ci logic: între litera legii și presiunea morală a situației-limită.
Costumele (Maria Miu) se diferențiază în funcție de tipologia personajelor: uniforme militare în cazul lui Lars Koch și a martorului Lauterbach, haine sobre în culori alb-negru pentru reprezentații segmentului juridic, judecătoarea și procurorul, exceptând pe avocatul apărării îmbrăcat civil, ostentativ colorat. Pentru personajul Franziska Meiser se optează pentru o vestimentație casual în culori pastelate.
Textul (traducere: Ciprian Marinescu) se așază ca o construcție de geometrie: îți oferă axiomele (dreptul la viață, inviolabilitatea demnității, litera legii), îți pune problema (sacrificiul unora pentru salvarea altora), apoi îți cere să alegi, ca într-o demonstrație în care orice pas greșit te duce la o concluzie falsă.
De aici vine și senzația de "matematică" a spectacolului. Fiecare replică e o piesă de probă. Fiecare intervenție e o ecuație morală: dacă A, atunci B; dacă B, atunci C; dar dacă există excepție, se prăbușește întreg sistemul.
În acest sens, rigoarea legii din text se traduce scenic aproape natural într-o regie de tip juridic, fără artificii, fără efecte, fără simboluri decorative. Radu Nica pare să înțeleagă că orice stilizare ar risca să falsifice tocmai ceea ce piesa cere: claritate, disciplină, echilibru. Regia lui nu caută să "emoționeze" prin mijloace externe, ci să lase emoția să apară inevitabil din conflictul ideilor.
E o regie care respectă structura: exact cum legea se bazează pe procedură, pe ordine, pe delimitări, montarea se bazează pe un parcurs limpede. Nu există momente de "spectacol" în sensul superficial al cuvântului. Există un singur spectacol adevărat: spectacolul rațiunii puse la zid de conștiință.
Această "matematică" a regiei se vede mai ales în felul în care Radu Nica lucrează cu ritmul. Teroare e o piesă care poate aluneca ușor fie în melodramă, fie în discurs didactic. Nica o ține însă într-o zonă de tensiune constantă, aproape rece: ritmul nu se grăbește, dar nici nu se diluează; replicile sunt lăsate să lovească precis, ca într-un interogatoriu. Muzică și sound designul poartă semnătura lui Adrian Piciorea, susținând tensiunea imprimată spectacolului prin jocurile pledoariilor și conflictele între personaje.
În mod subtil, regia devine echivalentul procedurii: un cadru în care nimic nu e întâmplător și nimic nu e "în plus". Iar în acest tip de spectacol, actorii sunt esențiali. Pentru că dacă regia nu aduce artificii, atunci totul cade pe rigoarea interpretării. Actorii intuiesc forța argumentării, concentrându-se pe replici și pauze, ferindu-se de orice excese melodramatice, dar evitând și rigiditatea lipsită de emoție.
Lars Koch este subiectul moral al piesei. Matei Constantin nu îl prezintă ca pe un fanatic, nici ca un monstru, nici ca un erou de film. Dimpotrivă, este un om disciplinat, calculat, lucid și mult prea sigur de el. Tocmai această normalitate face totul mai complicat. El afirmă, cu calm, că a făcut ceea ce trebuia. Își asumă decizia, dar în același timp pare să știe că a trecut o linie de la care nu mai există întoarcere. Ton replicilor este egal, aproape tehnic. Nu se apără cu patos. Privirea nu caută milă. Are gesturi reținute, precise, militare. Emoția apare rar și exact acolo unde "îi scapă" umanul: o mică pauză și imposibilitatea de a răspunde la o întrebare-cheie a martorului.
După rolurile din Coriolanus și Băieții de zinc, Camelia Maxim revine într-un rol amplu, Președinta completului de judecată. Judecătoarea reprezintă instituția: ordinea, legea, procedura. Ea este obligată să mențină cadrul juridic corect, să nu lase emoțiile să preia controlul, să conducă procesul fără să influențeze juriul. Camelia Maxim domină scena, rostește cu o claritate de diamant replicile, nu este teatrală, deși este permanent conectată la conflictele dintre celelalte personaje. Nu cade în capcana de a fi inexpresivă (nu cred că aceasta ar fi intenția autorului pentru acest personaj), dar coordonează construcția pe ideea de lege, de rigoare, de procedură. Conflictul ei este unul interior și subtil: cum rămâi imparțial când cazul e imposibil de suportat moral?
În postura de avocat al apărării, Cătălin Babliuc se simte în largul său. E avocatul care știe să vorbească și cu mintea, și cu instinctul de supraviețuire al spectatorului și realizează performanța de a glisa între cele două abordări, apelând la ironie, la un umor fin plasat, dar și la nuanțe dramatice. Apărarea trebuie să fie cea care să câștige publicul, nu prin lacrimi, ci prin logica umană. Nu cade în capcana imaginii de "avocat șmecher", chiar dacă manipulează, argumentează poziția sa cu inteligență tradusă într-o seducție argumentativă. Are un ton mai cald decât procurorul, dar nu sentimental, marșând pe relaxare studiată. Avocatul împinge te spre o zonă extrem de incomodă, pentru că te face să înțelegi acuzatul. Pare că privește în ochi publicul șoptindu-i malițios: "Dacă ați fi fost acolo, ați fi făcut la fel. Nu vă mințiți.". Silvana Negruțiu este un procuror care iese din tiparul clasic: autoritate calmă, neutralitate, tensiune interioară ascunsă. În interogatorii îl "prinde" pe Koch în consecințe, nu îl atacă personal. Nu se grăbește: dozează frazele ca pe niște lovituri, dar alunecă uneori pe panta unei colocvialități ce contrastează cu postura de sabie a legii.
Anca Androne aduce un foarte bun moment de actorie în rolul Franziska Meiser, soția unui pasager victimă. Fără urmă de melodramă, cu o durere ce reiese nu din stridențe sau lamentări, personajul său reprezintă simpla dimensiunea umană și emoțională a cazului, dincolo de reguli, cifre, norme. Jocul Ancăi Androne condensează durere și frustrare, revoltă și resemnare, Franziska fiind nu doar o soție care și-a pierdut soțul, ci și un cetățean care dorește ca legea să fie aplicată. Oare de ce nu o vedem pe această actriță matură și echilibrată jucând mai mult? Lucian Ifrim imprimă o ușoară aroganță personajului său, un expert militar sau din aviație (care explică procedurile și lanțul de comandă), dar și rigiditate, tonul folosit fiind unul corect, procedural. "În realitate, deciziile se iau în secunde, nu în cărți." pare a spune cu malițiozitate acesta apărând ideea că "Dacă slăbim legea azi, mâine nu o mai avem.". În rol figurație (grefier), permanent concentrată și atentă la parcursul dramatic, Ecaterina Cobzaru.
Vinovat sau nevinovat? Orice verdict produce neliniște. Dacă îl condamni, ai apărat legea, dar ai ignorat faptul că el a salvat mii. Dacă îl achiți, ai validat ideea că un om poate decide cine moare pentru binele altora. Teroare te obligă să te gândești la unul dintre pilonii morali ai dreptului modern: mai bine lași să scape o mie de vinovați decât să condamni un nevinovat. Numai că aici balanța nu mai stă între vină și eroare judiciară, ci între vieți nevinovate puse în opoziție. Spectacolul arată, cu o luciditate neliniștitoare, cât de fragil devine acest principiu într-o epocă a urgenței, când decizia nu se ia în timp, ci în secunde. Iar întrebarea finală rămâne: dacă acceptăm sacrificarea inocenților pentru binele majorității, ce mai rămâne din ideea de drept și ce mai rămâne din noi ca societate? Rigoarea legii și rigoarea regiei se întâlnesc într-un punct comun: refuzul ambiguității decorative. Totul e clar, dar tocmai această claritate naște vertijul. Pentru că atunci când problema este pusă cu exactitate, nu mai ai unde să te ascunzi. Și poate acesta este cel mai puternic efect al montării lui Radu Nica: faptul că tratează textul ca pe o demonstrație, dar îți arată, fără să ridice tonul, că uneori matematica morală nu are rezultat. Sau, mai exact: are rezultat, dar orice rezultat implică o vină. Da, mi-am schimbat votul când inculpatului i s-a dat ultimul cuvânt. Mi-am schimbat votul pentru că mă sperie oamenii cu prea multe certitudini și care își pun prea puține întrebări.
(foto: Andrei Gîndac)