Spectacolul, sau mai bine zis, examenul de etică, Teroare, pe textul lui Ferdinand Von Schirach, în regia lui Radu Nica, a avut premiera în 7-8 februarie 2026 la Teatrul Bulandra. Fără multe artificii, problema e următoarea: Lars Koch, maior al aviației germane, doboară un avion comercial care avea la bord 164 de pasageri, al cărui control a fost preluat de teroriști, pentru a evita prăbușirea acestuia peste un stadion plin cu 70.000 de oameni. Raționamentul lui a fost cât se poate de simplu: acționez și omor 164 de oameni și salvez 70.000, sau nu fac nimic și vor muri toți oamenii din stadion, plus pasagerii avionului. Pare că ne confruntăm din nou cu clasicul trolley problem, dar de data asta nu mai avem de a face cu un experiment mental, ci cu o realitate înfăptuită. Nu mai avem privilegiul de a prelungi la infinit clipa în care trebuie să decidem cum acționăm, acum trebuie să-l judecăm retroactiv pe cel care deja a luat o decizie care a schimbat ireversibil istoria.
Spațiul închis al sălii de judecată, dominat de sobrietate, parcă sugerează că nu există nimic dincolo de acest moment, nimic care să fi existat înainte sau după acest proces (decor de Andu Dumitrescu). Acesta e și îndemnul președintei completului de judecată (Camelia Maxim), care ne invită, aproape imperativ, să uităm de toate convingerile și intuițiile noastre morale, să judecăm doar în baza dovezilor, mărturiilor și argumentelor ce urmează să ne fie prezentate. La fel ne obligă și legea să facem: să uităm de părerile noastre despre teroriști, de convingerile noastre utilitariste sau deontologice și să aplicăm principiile constituției. Și atunci cum aplicăm constituția, ca instrument sau ca axiomă?
Indiferent de cât de puternice și întemeiate ne sunt convingerile cu privire la cum ar trebui să se aplice legea și să se facă dreptate, spectacolul te obligă să reevaluezi definițiile binelui și a răului în care credeai până atunci. Fiecare mărturie sau argument prezentat în instanță debusolează compasul moral după care ne ghidam anterior și creează un paradox greu de acceptat: acuzatul nu este nevinovat, o spune și el, o spune atât doamna procuror cât și avocatul, dar parcă îți vine să îl achiți de pedeapsă. Siguranța cu care vorbește Lars Koch (Matei Constantin) în instanță te face să crezi că în spatele acțiunii sale stă o convingere statornică, însă această convingere "scârțâie" la o examinare mai riguroasă. Atunci când doamna procuror (Silvana Negruțiu) propune un scenariu alternativ, în care în avion s-ar fi aflat altcineva, poate chiar cineva drag lui, pilotul devine inconsecvent. Poate că prin prisma acestei inconsecvențe trebuie să-l judecăm pe Koch, oare principiul nu ar trebui să rămână același, indiferent de circumstanțele care se schimbă? În tot timpul în care Koch s-a aflat în arest și și-a așteptat procesul, acesta nu a stat măcar o dată să își chestioneze corectitudinea deciziei, să se îndoiască de sine, să își pună niște întrebări esențiale. Iar ăsta pare a fi cel mai periculos defect al său: respectarea oarbă a unui principiu cu siguranța că acesta nu trebuie chestionat. Deși Koch nu a fost obedient față de superiorii săi care i-au interzis să acționeze, asta nu îl face diferit în mod esențial de ceilalți colegi din domeniul militar, inclusiv de martorul Lauterbach (Lucian Ifrim). În etică, de o importanță majoră este reflecția interioară, de care se pare că unii militari sunt lipsiți.
Dar un caz de o asemenea complexitate nu ar fi putut fi rezolvat numai prin argumente raționale și explicații tehnice militare. Aici intervine martora Franziska Meiser (Anca Androne), soția unui bărbat care a murit în avionul doborât de Koch, cea care are rolul de a ne reaminti că nu putem ignora emoțiile umane în procesul de deliberare, nu putem șterge durerea unei văduve, chiar și prin cele mai consolidate argumente. Întrebarea ipotetică pe care aceasta o pune poate fi fix acel detaliu la care nu te-ai gândit înainte și care te poate face să te răzgândești cu privire la nevinovăția lui Lars Koch. Doar că în drept nu ne putem baza pe probabilități, ci pe fapte.
În ultima "repriză" a anevoiosului proces, doamna procuror reamintește de întrebarea care a stârnit controverse și printre legiuitorii germani, putem compara valoarea unei vieți umane cu valoarea altei vieți? Putem face un calcul care să stabilească care viață merită salvată și care nu? Immanuel Kant, pe care aceasta îl invocă, ar fi spus că nu. Demnitatea umană este egală în fiecare ființă rațională, în fiecare persoană, iar viețile celor din avion erau la fel de importante ca cele ale spectatorilor din stadion. Sună extrem de nobil argumentul kantian, însă acestuia îi lipsește ceva esențial în acest proces: nuanțele. Avocatul (Cătălin Babliuc), reamintește care erau scenariile posibile, și că în ambele pasagerii avionului ar fi murit, iar astfel doar s-a evitat o tragedie și mai mare. Dificultatea constă în ceea că nu învinuim un terorist pentru moartea a 164 de oameni, ci un om angajat în forțele de ordine ale statului, care ar fi trebuit să protejeze cetățenii.
Radu Nica realizează o reprezentare echilibrată a ambelor tabere din Teroare, dozând imparțialitatea și calmul în cumpănă cu neliniștea și sensibilitatea care apar în mod firesc atunci când suntem puși în fața unei nenorociri de asemenea calibru. În urma expunerilor ambivalente, publicul trebuie să dea verdictul, este Lars Koch vinovat sau nu? Deși sunt o kantiană convinsă, nu am reușit să iau o decizie cu privire la vinovăția acuzatului. Cert rămâne doar că este imposibil să rămâi inocent atunci când încerci să te implici într-un atac terorist. Și e aproape imposibil să rămâi imparțial în acest proces. Teroare este un exercițiu binevenit în a ne evalua busola morală, dar și în a verifica cât de bine putem delimita moralitatea de lege.
(foto: Andrei Gîndac)