Din flashback-urile care o chinuie pe eroina sa, Ali (Alina Șerban), aflăm că performanța sa în box feminin a fost toată copilăria manageriată de tatăl ei. În comunitatea romă pe care a părăsit-o la maturitate, Ali devenise de mică un etalon în ring - atât datorită performanțelor sale, cât și prin promovarea întreprinsă de tatăl-impresar, care o intitulează Gipsy Queen, pregătindu-i atent viitorul.
Din amintirile fragmentare rămâne neclar cum au fost împărțite în sufletul de copil al lui Ali procentele între dorința de a-și mulțumi tatăl și pasiunea reală pentru box; probabil că motivația extrinsecă aplicată perpetuu de părinte în copilărie a făcut-o pe boxeră să asimileze natural acest sport, la care se va întoarce conform parcă unei pretenții a destinului.
Ruptura de tatăl ei, de comunitatea romă și de box este identificabilă în film printr-un moment precis, rememorat de Ali adulta: părintele o obligă să intre în ring, însărcinată fiind. Fiica nu poate trece peste atitudinea tatălui său, iar el nu o poate accepta pe Ali știind că boxul are să cadă pentru ea în plan secund. Divergențele dintre cei doi cu privire la acest subiect o determină pe Ali să renunțe la tot: se mută în Germania, unde uită de box și se împarte între diverse joburi pentru a-i întreține pe cei doi copii ai săi. După ani de zile în care se îngrijește de familia actuală, protagonista este lovită de o veste care acționează ca un puternic reactiv al memoriei sale: află că tatăl său este deja mort de ani de zile. Despărțirea de figura paternă devine ireversibilă.
Deși în continuare sigură pe supărarea pe care i-o poartă, universul lui Ali este acaparat de amintirea tatălui, odată ce află despre moartea lui. Așa avem parte de excursuri tot mai dese în copilăria eroinei - din păcate, ele ajung să formeze un huzur nefericit de care Hüseyin Tabak se preocupă excesiv. Fantoma tatălui se lasă văzută fie prin analepse clișeice, fie prin apariții frecvente în proximitatea fiicei. Rememorarea trece prin diverse variații, dar nu este stilizată ingenios: aparițiile redundante ale figurii paterne sunt prezentate previzibil și copilăresc ca printr-o ceață a memoriei.
Astfel, ne este transmisă o legătură de cauzalitate mult prea strânsă între relația cu tatăl și prezenta reușită în lumea boxului internațional, iar piste mult mai provocatoare ale filmului sunt închistate în suprasaturația legăturii transgeneraționale. Bineînțeles că rolul tatălui a fost major în parcursul sportiv al lui Ali, dar încărcătura excesivă a acestui filon dă senzația că nu mai există alte valențe în povestea sportivei. Ceea ce este complet fals, pentru că originalitatea scenariului din Gipsy Queen se ascunde în altă parte. Dacă dezrădăcinarea eroinei este complet previzibilă și se insistă inutil pe ea, mult mai fructuoasă - deși nu evidentă - ar fi analiza relației dintre Ali și copiii ei.
Ali își sacrifică de multe ori somnul pentru a câștiga câteva ore de muncă în plus - așa ajunge să ajute la debarasare într-un bar care organizează la subsol meciuri de box. De aici lucrurile curg natural: apare în viața ei un personaj cu funcție de ghid, Tanne (Tobias Moretti) - fost campion, acum învăluit de resemnare. Pare că în parcursul sportiv al lui Ali, Tanne acoperă postura care i-a aparținut în copilărie tatălui. De data aceasta însă, boxera are șansa să lucreze cu un antrenor care nu se lasă niciodată sedus de perspectiva succesului. Tanne ar opri întotdeauna un meci de box dacă ar simți că Ali se află în pericol - o cumpătare care tatălui i-a lipsit în copilărie.
Stilul regizoral dulce cu care este prezentată viața lui Ali în Germania pare că se întinde prin inerție și către reprezentarea culturii rome - cunoscută de noi prin digresiunile regizorale -, ceea ce îi aduce un deserviciu. Lumea pe care Ali a părăsit-o nu pare a fi decât stratul de suprafață al unui stereotip din care reiese că o documentare veristă nu a fost neapărat urmărită de Hüseyin Tabak. Deși recompunerea identității etnice nu este reușită, cu adevărat relevant este că pentru filmul Gipsy Queen regizorul a lucrat permanent întru realizarea unui portret interior complex pentru eroina romă. Sunt foarte puține referirile directe la etnia lui Ali și nu sunt niciodată lansate de cei din jur cu intenții rasiale, ci mai degrabă cu o curiozitate inocentă care deschide o privire profundă asupra problematicii identitare. În lumea acestui sport, Ali nu este discriminată, ci, mai degrabă, cei care o susțin sunt incitați de felul în care originile sale pot da personalitate stilului său de luptă.
Deși există impasuri, odată cu întâlnirea cu Tanne povestea curge promițător pentru cariera sportivă care se întrevede pentru Ali. Însă cum poți să te antrenezi atunci când crești doi copii și trebuie să îți păstrezi angajamentele de muncă pentru a acoperi cheltuielile?
În Germania, Ali și cei doi copii împart chiria cu Mary (Irina Kurbanova), o dansatoare profesionistă care se zbate să-și facă talentul cunoscut. Cu toate că este o veritabilă visătoare, Mary face sacrificiul de a prelua cele mai împovărătoare responsabilități ale prietenei sale, spunându-i: este timpul tău să-ți urmezi visurile - o replică decisivă în înțelegerea scenariului. Pentru că odată eliberată de grija permanentă pentru copiii săi, Ali are pentru prima dată prilejul fugitiv de a se concentra intens pe evoluția ei. O desprindere temporară dureroasă, dar necesară - în această subtilitate rezidă ingeniozitatea filmului. Și nu este deloc o coincidență că momentul de maximă tensiune în care copiii îi sunt luați lui Ali de către serviciile de asistență familială - într-un mod foarte straniu - coincide cu momentul pregătirii marelui meci de box de la finalul filmului.
Ramurile genealogice de care Ali trebuie să se desprindă provizoriu pentru a se realiza în plan personal sunt banale prin ascendență - relația cu tatăl - și inovatoare prin descendență. În timp ce este obligată să rămână departe de copiii ei, Ali se antrenează intens pentru marele meci de box din finalul filmului. Deși poartă umbra unei constrângeri juridice, separarea forțată de copii are o forță extramundană: destinul îi spune lui Ali că are pentru prima dată prilejul să se concentreze pe reușita personală.
Secvențele luptei finale sunt intercalate cu emoția copiilor de a se întoarce la mama lor. Nu știm nici rezultatul meciului lui Ali și nici cum în familie va fi restabilită ordinea după întoarcerea copiilor, pentru că, de fapt, nu finalitatea efectivă a evenimentelor contează. Succesul lui Ali nu se vede prin evaluarea performanței, ea nu este nici într-un veritabil parcurs inițiatic și nici într-o aventură a cunoașterii de sine. Pragmatic vorbind, deși prospectele aventurilor familiale și sportive sunt pozitive, Ali încă mai are de luptat. Gipsy Queen conține, de fapt, prima frântură din viața unei femei în care are răgazul să se vadă nu ca pe o fiică sau ca pe o mamă, ci individual. A avut șansa să meargă mai departe în pasiunea ei și aceasta este adevărata reușită. Rezultatul pragmatic nici nu mai este atât de important.