Locomotiva acestui captatio benevolentiae ar fi fost această forță artistică numită Alina Șerban.
O văzusem mai demult interpretându-și clinic - adică profund, fără înflorituri artificiale - propria copilărie în spectacolul de teatru Cel mai bun copil din lume. Era o dare de seamă despre (cvasi-)imposibila mântuire din capcana adâncă a sărăciei și a marginalizării.
În spectacolul de teatru, accentul cădea pe determinarea protagonistei de a ieși din universul în care o plasase istoria. În filmul Gipsy Queen, întrebarea se modifică substanțial: cum te descurci după ce ai ieșit din groapă? Cum îți câștigi traiul într-o țară străină?
Din această cauză, acțiunea filmului este plasată după un timp destul de consistent de la ruptura de nucleul familial și, implicit, de ițele etnicității. Mai mult, evenimentul este relativ pasager, povestit prin flashback, tocmai pentru a indica atât depărtarea temporală, cât mai ales pe cea subiectivă, psihologică.
Personajul nu capătă viață datorită apăsatei interpretări a Alinei Șerban, ci ai senzația că mereu este invers: actrița își exprimă un alter ego care nu este altceva decât refularea propriilor sale dureri și a propriei ei lupte cu soarta și cu prejudecățile etnice.
În conformitate cu prezentarea oficială, povestea ar trebui să pledeze pentru emanciparea prin educație și sport. Însă este mult mai mult decât atât. Tatăl lui Ali o antrenează de mică pentru a fi o sportivă care să salveze etnia, după un mecanism prin care românii - obezi cum sunt mulți - se simt mândri când pe străzile vreunui oraș turistic sunt recunoscuți drept compatrioți de-ai lui Hagi sau ai lui Comăneci (bineînțeles că nu au de ce să fie mândri, nu doar pentru că nu au contribuit direct la cariera sportivă a acestor idoli, ci mai ales pentru că ei înșiși sunt certați cu mișcarea).
La fel și aici, educația sportivă dură a copilei servește mai degrabă planurilor de imagine ale tatălui decât nevoilor sale (o și vedem la vârsta pubertății cum își răcește mâna inflamată după un meci de box, la o nuntă tradițională romă). În acest context apare și explicația titulaturii de "regină a țiganilor": deși această denumire este depreciativă pentru romi, personajul tatălui vrea să joace după regulile "albilor" pentru a putea învinge, într-un final.
Iar asta deși sunt impuse multiple scenarii alienante (etnice, de clasă, de sex), pe care ea este nevoită să le internalizeze și să le actualizeze.
De fiecare dată, temperamentul său puternic nu o scoate la liman, ci pare să o ducă într-o capcană și mai strânsă, precum o muscă prinsă în plasa de păianjen care, cu cât se zbate mai mult, cu atât este mai implacabil captivă.
Totuși, în cele din urmă, victoria lui Ali va fi însă pe un cu totul alt plan decât cel ce-i fusese prevăzut.
Ai impresia pentru moment că traiectoria întâmplărilor merge pe o poveste de tip rags to riches. Un fel de Slumdog Millionaire (r. Danny Boyle, 2008) în variantă mai violentă și feminină, dar tot cu multe flashbackuri din copilărie care ne documentează motivația pentru a câștiga, dar și cruzimea lumii în care copilărise personajul principal. Însă aici este cumva invers. Pare că nu există o ieșire din șirul nesfârșit de lovituri pe care soarta i le administrează, fie moral, prin ostracizarea la care o condamnă însuși tatăl ei, fie fizic, în ring. Iar aceasta din urmă este varianta cea mai fericită sau, cu siguranță, cea mai lucrativă.
Eroina noastră are parte de două ajutoare din societatea-gazdă. Prima este un "fluturaș" de artistă, o tânără blondă nemțoaică (Irina Kurbanova), ce ia în spațiu familia lui Ali și devine un fel de mătușă prin adopție a copiilor acesteia.
Al doilea este un patron de bar (Tobias Moretti), într-un rol destul de clișeistic: fost sportiv, actualmente bețiv, care caută să se agațe de tinerețea de succes a altora, sperând să-și răzbune șansa pierdută la glorie. Personajul ar fi putut obține o profunzime ceva mai detaliată nu doar pentru că este un mentor, ci mai ales pentru că ar fi putut concentra reacțiile societății-gazdă față de provocarea și suflul tânăr al unei emigrante. Coafura anilor '80, cu chică și mustață, indică locul unde a rămas mental personajul. Totuși, interpretarea este cumva împotriva tuturor acestor posibilități: nehotărâtă, neimplicată, iar pe alocuri chiar plată.
Deși cu un rol secundar, adesea strivit de o anumită rigiditate specifică secvențelor de flashback subiectiv, Sorin Mihai, în rolul tatălui, imprimă o duioșie masculină îmbinată cu un ușor spirit de manipulare. Portretul său pregnant, ieșind din rolul strict funcțional de simplu încurajator din mintea protagonistei.
Principalul antagonist al lui Ali în turnura poveștii este sistemul de justiție. Nu vreo rivală care trișează, nu vreun malefic aranjor de pariuri din umbră, ci chiar sistemul care ar trebui să protejeze familiile de nedreptăți se transformă în cea mai serioasă amenințare la adresa vocației materne a lui Ali. Atunci când fetița sa e implicată într-o încăierare la școală, Ali are o ieșire de moment, scăpându-i câteva cuvinte grele adresate propriului copil.
Atât îi trebuie vajnicei justiții. Infantilizată la extrem, justiția germană ascultă doar ceea ce spune fetița și închide urechile la ceea ce spune mama. Implică, sub pretextul "dreptului superior al copilului" că adultul nu poate fi decât abuziv, iar copilul are întotdeauna dreptate. Drept urmare, se arată chiar dornică să distrugă legăturile familiale, fără a mai cerceta situația reală. Dar, de această dată, dreptatea se va dovedi mai puternică decât justiția.
Ca fundal, imaginile orașului Hamburg sunt reci, concentrându-se asupra portului - prin excelență un spațiu de tranzit. Vedem aproape exclusiv remorchere, care își văd neabătut de drum. Încărcată cu greutate este și secvența în care Alina Șerban exersează lovituri pe un soclu gol, imitând cumva apogeul lui Stallone de pe scările muzeului din Philadelphia în Rocky.
De altfel, Gipsy Queen se apropie mult ca atmosferă și construcție a motivației de Rocky, cu accentul pe sălbăticia obligată să se descurce într-un ring în care este pusă să lupte cu sportivi peste nivelul său. Asemenea lui Rocky, boxul nu este atât un sport, cât o sursă de durere, chiar de umilință. Șansa de a se ridica vine în primul rând din ipostaza de sparring partner. Cu alte cuvinte, nu să boxeze, ci să fie "sac de box".
Această privire critică asupra gloriei sportive este confirmată și de finalul deschis. Refuzul oricărui fel de celebritate concretizează nu doar credibilitatea poveștii, ci mai ales ne provoacă să ieșim din narațiunile liniare, din poveștile de succes sportiv cu care suntem obișnuiți în filmele de gen, pentru a privi în ochi nu doar experiența dură și dureroasă a sporturilor de contact, ci și minciuna succesului facil.
În încheiere, un gând despre circulația filmului. Mi-ar plăcea ca Gipsy Queen să nu rămână în bula urbană și privilegiată, ci să ajungă și la oamenii ale căror povești de viață sunt exprimate aici. Ei vor judeca realismul celor întâmplate și tot ei ar putea să fie inspirați să își facă o viață mai bună prin ambiție și prin disciplină, pentru ei sau măcar pentru copiii lor.