Așadar, de la monologul susținut de Anca Hanu în Amalia respiră adânc la crearea unui personaj anxios de către Diana-Ioana Licu în Sonia ridică mâna. Adică de la o respirație sănătoasă, profundă, pentru a depăși traumele regimului totalitar, la gestul ridicării mâinii pentru a acuza rămășițele acestuia. Cam așa ar trebui să fie perceput mesajul scenariului conceput de Răzvan Mureșan și regizat tot de el, după romanul amintit. Dar intențiile acestor semnificații nu se regăsesc decât parțial în spectacol. Mai exact, în momentul pregătit ca mic manifest, vibrant, răscolitor, țipat din toți rărunchii de actrița total implicată în dezvăluirea răului cangrenat, implicat purulent în societatea românească postdecembristă: "Nu vă e rușine?!" Desigur, un act de revoltă adevărată, diseminat peste adormirea conștiințelor retractile.
În rest, interacționări cu personajele din jurul ei, iubit, mamă, prieten, soră de tată, psihoterapeut, regizor, bunic. Sonia are alura unei feministe care se caută și gândește independent, acumulează experiențe și tensiuni, lovituri traumatice primite de la viață, dar care rezistă în ciuda infirmităților psihice. Tatăl ei îi este total necunoscut, relația cu mama e cu sincope. Ea nu a trăit în epoca ceaușistă, dar o cercetează, provocată să scrie un scenariu pentru un film despre relația dintre Elena Ceaușescu și fiica sa Zoia. Este cârligul de tip facebook care captează atenția prin titlul incitant fără să ofere consistență informativă în conținutul articolului. La fel și în spectacol. Este motorul care ațâță interesul în speranța alimentării firelor subiectului, dar care rămân fără rezoluții de tip dramatic. Interesul pentru metodele folosite de securiști rămân în coadă de pește, neconcludente.
Accentul cade pe frământările Soniei, în căutare permanentă a unui "spațiu personal", doar al ei, ca Virginia Woolf, citată la un moment dat drept indiciu al feminismului prin prisma căruia sunt văzute și analizate toate ale vieții. Ba chiar se avansează spre sintagma de "bărbat feminist" docil implementată în partenerul coleg de apartament închiriat (sau ocupat abuziv), un bărbat ce fuge de responsabilități, aferat, important, interpretat în această gamă de Matei Rotaru.
Întreaga problematică a spectacolului se focusează pe Sonia, pe anxietățile și neliniștile ei. Pe căutarea unui echilibru interior mai presus de orice șușanele venite din exterior. Nu vânătoarea de securiști o animă pentru scrierea scenariului, cât vânarea propriilor incertitudini despre ea și viața ei. De unde greutatea rolului susținut la cote înalte de simțire și expresivitate de Diana-Ioana Licu. Actrița e pe scenă tot timpul (2 ore), traversează crize de conștiință succesive (mai mult sau mai puțin motivate), alunecări în vis și treziri la realitate, contorsionări ale trupului, pe jos sau pe banchete, astfel că mișcarea scenică propusă de Sinkó Ferenc își dovedește eficacitatea.
Traversarea trepidantă a scenei de către celelalte personaje, rostind replici scurte în stil aforistic sau sentențios, induce tensiune dramatică ce reverberează dureros, grav în mintea Soniei. Astfel că receptarea jocului protagonistei se face în stilul fluxului conștiinței. De fapt, întregul parcurs al spectacolului este un flux aleatoriu de scurte secvențe și evocări, dialoguri incidentale, fără un început clar și un final bine conturat. Schimbarea rapidă a costumelor create de Paul Palm asigură sugestia de diferențiere în timp a scenelor. Funcționale și banale chiar la celelalte personaje, echipamentul mulat pe corp al Soniei și ulterior, rochia-sac îmbrăcată, contrastează fastuos, încadrând-o într-un plan surrealist al dezbărărilor de convenții.
Contribuția actorilor vine să activeze memoria personajului central în diferite moduri de oglindire scenică. Afectiv: mama Soniei, desenată firav și delicat de Irina Wintze. Medical: psihoterapeuta exigentă Patricia Brad. Emoțional și profesional: sora Soniei, mercantilă ca atitudine și cadru medical operativ, adică Alexandra Tarce în dublă postură. Amical: coleg de facultate înmuiat de Miron Maxim în nostalgii recuperate din amintire. Imperativ: un regizor de film împins de Cristian Grosu în direcția unui seducător mascat. Edulcorant: bunicul autentic Petre Băcioiu, sastisit de întrebări indiscrete despre viața lui.
Cuvinte bune și foarte bune se pot spune despre decorul construit de Adrian Ganea pe două laturi ale spațiului de joc (fundal și lateral stânga), așa încât gradenul din stânga a fost desființat, acoperit de zidul de lemn compartimentat în dreptunghiuri minuscule în care au fost așezate fotografii-imagini-amintiri. Sugestie de blocuri "comuniste" cu apartamente cât cutiile de chibrituri sau sugestie de cimitir cu cruci răspândite pe palierele timpului. Mai multe uși permit actorilor intrarea și ieșirea din ceea ce ar putea fi conștiința de sine a personajului central.
(foto: Nicu Cherciu)