Eroina titulară din Sonia ridică mâna, în regia lui Răzvan Mureșan, se confruntă cu această dezorientare în viața ei de tânăr adult din perioada tranziției postcomuniste. Piesa, o adaptare realizată de regizor după romanul omonim semnat de Lavinia Braniște, arată cum istoria personală se împletește adesea cu istoria colectivă și se influențează reciproc, evoluând în paralel. Atunci când Sonia (Diana-Ioana Licu) primește de la un regizor neînsemnat (Cristian Grosu) invitația de a scrie scenariul unui lungmetraj despre Zoia și Elena Ceaușescu, aceasta intră într-o spirală a instabilității, consumată de obsesia de a înțelege trecutul.
Spectacolul, în special prima oră, ne prezintă relațiile ei complicate de familie, iubire, prietenie și muncă: o iubire sinceră față de mamă (Irina Wintze), mascată de resentimente pentru că i-a ascuns informații importante despre tată; o atitudine ambivalentă față de sora vitregă (Alexandra Tarce), născută din femeia pentru care tatăl Soniei a părăsit-o; o admirație combinată cu dispreț față de iubitul ei Paul (Matei Rotaru), cu care locuiește împreună în apartamentul fostei lui partenere; o nevoie de înțelegere și soluții din partea terapeutei (Patricia Brad), niciodată satisfăcută pe deplin; o dorință, catalizată de plictiseală, față de seducătorul regizor - alegerea actorului pare atât de corectă și atât de greșită în același timp; un sprijin real, transformat în condescendență, din partea prietenului ei gay (Miron Maxim); și o curiozitate autentică cuplată cu dezgust față de bunicul său, fost securist - Petre Băcioiu, într-un rol scurt, dar de impact și, pe alocuri, chiar comic.
Deși decorul monocromatic al lui Adrian Ganea reflectă stilul arhitectural comunist, aș fi apreciat o scenografie puțin mai ofertantă vizual. Oglinda spartă, elementul care iese în evidență, o prezintă pe protagonistă tot mai fragmentată de-a lungul timpului. Sonia adaugă poze pe rafturile pătrate ale structurii principale albe care înconjoară scena pe măsură ce puzzle-ul complex al vieții ei prinde contur, însă abia în a doua jumătate a spectacolului încep să apară proiecțiile video ale lui Vasile Crăciun. (Așa cum, de altfel, și tehnologia și culoarea au apărut în timp, după căderea comunismului.) Doar trei la număr, ele potențează la maxim scene cheie și transformă spațiul. Ce servește inițial ca pereți și uși devine, pe rând, bloc comunist, prin o multitudine de ferestre, bazin de înot, prin adăugarea apei albastre - unul dintre cele mai intense momente, în care tumultul emoțional atinge apogeul -, și cimitir, prin zecile de cruci. Eclerajul semnat de Andrei Mitran și Mădălina Mânzat facilitează trecerea bruscă de la monoloagele brechtiene ale protagonistei la interacțiunea cu alte personaje, iar diferitele culori ale clarobscurului din început setează atmosfera scenelor următoare.
Un pic prea serios și melodramatic pentru gustul meu, Sonia ridică mâna vorbește, totuși, despre subiecte relevante pentru societatea contemporană: sănătate mintală, traume din copilărie, intimitate, menstruație ca non-tabu, procese de creație și ipocrizie politică. Anxietatea tot mai prevalentă din viața protagonistei se remarcă atât prin universul sonor neliniștitor, cât și prin mișcarea scenică coordonată de Sinkó Ferenc. Capul ei devine tot mai greu, trăgând-o în jos la propriu și la figurat. Se auto-sabotează în toate relațiile sale, iar rușinea o ține captivă în situații în care nu vrea să rămână. Nu e de mirare că și-ar dori ca deciziile să fie ireversibile. Mereu va exista un "dacă". Și totuși, după multă amânare și muncă, îngerul păzitor pe care l-a inventat când era mică o ghidează pe drumul tranziției, nu doar a celei postcomuniste, ci și a celei personale. Imaginea de final este cea mai puternică din tot spectacolul. Odată ce își face alegerile curajoase, Soniei i se deschid nenumărate uși. Acum că s-a descătușat de trecut, o lume cu infinite posibilități o așteaptă.
(foto: Nicu Cherciu)